TEATRU. Dincolo de conceptul modernist de dramaturgie

Un aspect problematic în felul în care teatrul românesc îşi administrează propriul, să zicem, metabolism îl reprezintă tranziţia neterminată dinspre modernism spre postmodernism. Apar în ultima vreme texte (de regulă, articole de presă ori cronici) care, de pildă, deplîng condiţia de Cenuşăreasă a dramaturgiei româneşti actuale – ceea ce e, parţial, o realitate –, în aceeaşi frază refuzînd statutul dramaturgic acelor texte de teatru/ „scenarii“ scrise de regizorii sau actorii care le şi montează/joacă, ele fiind, cumva automat, lipsite de autonomia artistică de aşteptat la o piesă. Aceleaşi reticenţe apar atunci cînd e vorba despre transgresiuni profesionale – ale actorilor, dar şi scenografilor (Alexandra Penciuc este exemplul cel mai recent) înspre domeniul de acţiune al regizorilor, deşi în lungul proces de diviziune a muncii, de specializare strictă a diverselor paliere ale creaţiei teatrale şi a profesiilor asociate lor, cea de regizor e ultima apărută, în secolul al XIX-lea, iar poziţia centrală a acestuia ca auteur şi principal generator de sens al spectacolului datează abia din secolul al XX-lea, fiind specifică Europei continentale. Iar dacă profesionalizarea strictă a fost, la origine, un efect al condiţiilor în care teatrul a început să fie produs, după Primul Război Mondial, faptul că sistemul de […]