TEATRU. Lilli Marlene + Noi in anul 2000 = Romania

Ettore Scola a facut din Balul un film despre avatarurile in timp ale unui spatiu intim – o sala de bal – ca istorie a unei tari (Franta). Personajele ramin aceleasi, decorul se schimba, vremurile lasa urme mai adinci in obiecte si arhitecturi. In Balul lui Radu-Alexandru Nica, povestea fara cuvinte, dar pe muzica, a 80 de ani din viata Romaniei, spatiul, conditionat de limitarile situatiei teatrale, ramine (aproape) acelasi, cu mici interventii de recuzita (tabloul lui Stalin, portretul, cel fara o ureche, al lui Ceausescu), ceea ce se schimba, ceea ce se transforma sint povestile umane ce-l populeaza. De fapt, Nica pare sa devina constient de obligo-urile pe care i le impune scena pe masura ce spectacolul ia forma: prima parte (intrarea personajelor – de an 2007 – in spatiul-bar/discoteca, apoi „caderea in timp“ – anii ’20, ’30, ’40) e destul de fidela modelului cinematografic si, aparent, insuficient documentata. Situatiile nu reusesc sa individualizeze o poveste, niste oameni, ci mai degraba traseaza o atmosfera, un loc comun intr-un imaginar colectiv care a facut din interbelic un ideal al societatii democratice. Muzica e, pe de alta parte, destul de repetitiva – pe partitura sansonetei, de la Jean Moscopol la Lilli […]