TEATRU. Retorica autenticitatii (III)

Antropologia urbana defineste un tip de configuratie si stratificare spatiala – cu o tendinta activ implementata de relocating reality –, asimilate de teatrul contemporan ca definitorii pentru o dinamica a autenticitatii transante si vizibil mai percutante. Spectacolul viu, bransat la temele cotidianului, isi redescopera receptorul stimulat de tot ceea ce intra in proximitatea zonelor lui de interes si raportare. Datele spatiului, nu doar ca simplu cadru de joc, ci ca forma de teatralitate ce induce o anumita relationare la substanta dramatica, muta axul de specificitate. Locul-centru, cu o functie inclusiva, nucleu care asigura o anumita stabilitate personajelor, chiar daca la un moment dat extrem de fragila, se retrage spre locul-margine, de obicei recuzat de comunitate, pentru ca functia lui emblematica este cea a excluderii. Toposul teatrului contemporan este periferia, fie ca e vorba de cea propiu-zis locativa, de cea sociala, patologica etc., in care altul este redus la celalalt. Orasul ca realitate fragmentata, cu un grad maxim al spectacularului hibrid, emergenta subculturii, ghettoizarea auto-izolanta, cotidianul din ce in ce mai puternic referential tematic fac ca autenticitatea teatrului sa fie data de imanenta evenimentialului. Astfel, periferia devine operatorul simbolic al unei umanitati reziduale dezinhibante, de la limbajul direct pina la comportamentul […]