TEATRU. Tovarăşi, mi s-a terminat timpul

În octombrie 2010, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu avea loc o premieră cu adevărat surprinzătoare: prima punere în scenă, în ultimele decenii, a unei piese-etalon a epocii comuniste. Cînd e să-şi explice neaşteptata alegere, regizorul Theodor Cristian Popescu face trimitere la împlinirea celor 20 de ani de care vorbea Silviu Brucan şi la nevoia confruntării cu trecutul comunist, confruntare a cărei absenţă lasă în urmă o „memorie ciuntită“. Ceea ce rezultă nu e o reconstrucţie, ci o reevaluare, o repunere în discuţie nu a unei anume dramaturgii acum uitate, ci a umanităţii despre care aceasta vorbeşte, şi una dintre cele mai bine jucate producţii româneşti ale anului. Opinia publică îi e dedicată de Aurel Baranga lui Radu Beligan (care a şi jucat rolul principal într-una dintre montări). Datată iunie 1966-mai 1967, piesa a fost vedeta stagiunii ’67-’68 (dar steaua i-a apus în anii ’70, iar după 1984 nu a mai fost jucată; Baranga murise în 1979) şi marchează primele etape în elaborarea teatrală a unei teme majore pentru cultura românească sub comunism, mai exact, „obsedantul deceniu“ (paranteză necesară: prin „obsedantul deceniu“ şi tema lui înţeleg nu arta produsă pînă în 1964, ci literatura – cu precădere şi în […]