Teoria benzii desenate. Intertextualitatea parodică şi absurdă

Dincolo de formele ei amuzante de divertisment, banda desenată propune şi o incursiune în lumea mai sobră şi mai complicată a teoriei literare. Deschiderile naratologice BD se aseamănă, nu de puţine ori, cu cele ale prozei, iar procedeele întrebuinţate de scenarişti şi desenatori pot figura în orice dicţionar de termeni literari.

Cursuri de artă şi lecţii de morală

În aceste condiţii, o analiză a intertextualităţii benzii desenate (în sensul „local“ şi restrîns al termenului, utilizat de Gérard Genette, mai degrabă decît în cel  „universalist“ şi general, folosit de Julia Kristeva sau Roland Barthes) ar demonstra, o dată în plus, cît de aproape se află „a noua artă“ de literatură. Expresivitatea generată de conexiunile între texte sau segmente de text identificabile în interiorul BD este foarte similară cu cea degajată de construcţiile narative ale postmodernismului, nume ca Marcel Gotlib sau Nikita Mandryka putînd fi alăturate, la nivelul forţei de impact reciclativ, celor ale lui David Lodge sau Mircea Nedelciu.

Să vedem, aşadar, cum operează procedeul intertextualităţii în seriile comice ale unora dintre cele mai cunoscute publicaţii europene BD din anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea: săptămînalele franceze Vaillant şi Pif Gadget. Citările, recuperările şi redistribuţiile textuale şi iconice vor fi analizate preponderent din perspectiva efectelor parodice şi absurde urmărite de autorii lor.

În Vaillant. Le Journal de Pif, nr. 1105/17 iulie 1966, episodul din Jujube et Gai-Luron reciclează o serie de tablouri celebre, pe care scenaristul şi desenatorul Gotlib le deconstruieşte în forma ironică a parodiei postmoderniste. Pretextul este oferit de dorinţa vulpoiului Jujube de a-i arăta prietenului său Gai-Luron (un cîine flegmatic, în descendenţa lui Droopy, eroul animat al lui Tex Avery) „un mic tablou“ pe care tocmai l-a pictat. Cum Gai-Luron se declară, el însuşi, un fervent mînuitor al pensulei, întîlnirea celor doi se transformă într-o trecere în revistă a preţioaselor tablouri stivuite de autorul canin în pod (pp. 34-35).

Strategia postmodernistă a lui Marcel Gotlib urmăreşte două planuri narative şi grafice: pe de o parte, reciclarea comică a picturilor aparţinînd unor artişti faimoşi (printre ei, Leonardo Da Vinci, Ingres, Vermeer, Toulouse-Lautrec, Géricault, Picasso); pe de alta, integrarea ludică a stilisticii lui Gai-Luron în formula „originală“ a portretelor familiale. Cum familia lui Gai-Luron are, fără excepţie, coadă, babine şi urechi pleoştite, tablourile cu care artistul ocazional se laudă prietenului său reprezintă, de fiecare dată, unul sau mai mulţi patrupezi cu fizionomia autorului (un văr, o mătuşă sau un unchi cu figuri dez­abuzate), evoluînd în postura şi decorurile transpuse pe pînză de pictorii canonici. Rezultatul? Un mic curs parodic de istoria artei, marca Gotlib: Gioconda priveşte în gol cu trufa bombată şi caninul imobil al lui Gai-Luron (p. 34, caseta 5), iar pe Pluta Meduzei se înghesuie zeci de Gai-Luroni naufragiaţi, dintre care cel mai afectat de tragedie încearcă apa mării cu degetul arătător (p. 35, caseta 7).

Parodierea modelelor artistice „înalte“ reapare în Pif Gadget nr. 12/martie 1969, într-un episod din seria Gai-Luron ou la joie de vivre a cărui acţiune se petrece la Muzeul Sculpturii. Aici, Gotlib îşi trimite personajele (pe Gai-Luron şi pe prietena acestuia, căţeluşa Belle-Lurette) într-o amplă misiune culturală: să se instruiască în operele clasice ale Antichităţii (pp. 70-71).

La o privire mai atentă, statuile aflate în lumina reflectoarelor par să prezinte, totuşi, mici diferenţe faţă de originale: Esop filozofează cu un pansament lipit pe umăr şi cotul drept sprijinit de o carte de reţete culinare (p. 70, caseta 5); David triumfă cu ajutorul unei praştii în faţa lui Goliat (ultimul are ochii daţi peste cap şi un imens cucui în creştet – p. 70, penultima casetă), iar Heracle apare „la pensie“, cocoşat şi cu nişte ochelari pe nas (p. 71, caseta 1).

Demitizarea artei „mari“ prin pastişă post­modernistă capătă accente încă mai ironice în finalul episodului, unde Belle-Lurette aduce o scurtă obiecţie vizitei didactice la muzeu: „Un singur lucru mă stînjeneşte puţin… E vorba despre toţi aceşti bărbaţi… Goi puşcă… Mi se par un pic indecenţi…“ (p. 71, caseta 6). De o pertinenţă egală doar cu timiditatea estetică a autoarei, judecata, pe care Iorga sau Sanielevici ar fi aplaudat-o, are un rezultat ce depăşeşte graniţele pudibonderiei locale şi le atinge pe cele ale hilarităţii universale: Gai-Luron constată, pe neaşteptate, că este şi el… gol (ca aproape toate personajele antropomorfe ale benzilor desenate comice)! Drept urmare, pentru a nu îşi contraria partenera, sare în prima croitorie şi iese de acolo cu pălărie şi un palton pînă la glezne (p. 71, ultima casetă). Teza subversivă a lui Marcel Gotlib nu mai are nevoie de nici o demonstraţie: în faţa indecenţei, toţi eroii (antici sau BD) îmbracă hainele moralităţii.

Reclamă şi autoreclamă

Există vreo limită, în banda desenată, pentru reciclările parodice? În cazul lui Gotlib, răspunsul pare a fi negativ. De pildă, în Vaillant. Le Journal de Pif, nr. 1141/26 martie 1967, figurează o reclamă la Gai-Luron Poche nr. 1 (una din apariţiile în format de buzunar, promovate cu succes de Editura Vaillant), bazată pe o exploatare ironică delirantă a intertextualităţii şi a interreferenţialităţii auctoriale. Creatorul lui Gai-Luron îşi plasează personajul într-o casetă unică, ţinînd în mînă chiar poche –ul al cărui protagonist este, în timp ce îşi anunţă cititorii: „Pe durata unei vieţi bogate în experienţe de toate felurile, am citit un număr considerabil de opere comice. Dar, trebuie să o spun cu deplină sinceritate, nici una nu m-a făcut să rîd într-atît, cît această capodoperă de mici dimensiuni. Şi, credeţi-mă, vorbesc în cunoştinţă de cauză“ (p. 31).

 

Aşezat la masa de lucru, cu ochelarii de savant în mîna dreaptă şi degetul mic întins semidoct în lateral, Gai-Luron tronează peste zeci de tomuri academice „comice“, pe care le-a expertizat cu acribia profesionistului: Mizerabilii, Ghidul Michelin, Teoria relativităţii, Căderea Constantinopolelui, Istoria Franţei, Reader’s Digest, Cugetările lui Pascal, Anuarul Poştei Franceze. Ironia şi subversiunea veselă, generate de alăturarea intertextuală nefirească (nume de opere „mari“, alături de titluri banale, de uz general) sînt completate prin introducerea în casetă a unor volume inexistente, atribuite colegilor de la Vaillant: Pictorii naivi flamanzi de Greg (autorul seriilor Quentin Gentil şi Les As), Îmi cultiv grădina cu legume de Kalkus (autorul „Castravetelui Mascat“ – Le Concombre Masqué) şi, mai ales, 15 ani la puşcărie, de Tabary (autor al seriilor Les Jeudis de Corinne et Jeannot şi Totoche).

De altfel, cu desenatorii Nikita Mandryka (alias Kalkus) şi Jean Tabary, Gotlib a simulat o lungă şi acidă polemică ludică, intertextuală şi intericonică, în paginile aceleiaşi reviste Vaillant. Pe durata mai multor numere şi episoade, fiecare autor îi ironiza la distanţă personajele celuilalt, de fapt valorizîndu-i-le printr-un subtil procedeu de redistribuţie. Absurdul metodei grafice şi narative a lui Gotlib nu trece neobservat; atît cititorii neavizaţi, cît şi istoricii BD sînt puşi în faţa unui spectacol de invenţii şi telescopări identitare ce suscită numeroase comentarii teoretice (printre ele, cele ale lui Richard Medioni din volumul Mon Camarade, Vaillant. Le Journal le plus captivant, Pif Gadget. L’histoire complète. 1901-1994, Paris, Vaillant Collector, 2012, p. 353). Nici măcar vestitul doctor… Siméon Froyd, la care Gai-Luron merge pentru o şedinţă psihoterapeutică în nr. 1229/22 decembrie 1968 din Vaillant (pp. 40-41), nu poate rezolva absurdul situaţiilor în care Marcel Gotlib îşi plasează personajul.

În acelaşi timp, există şi o componentă economică a intertextualităţii BD. În termenii mecanismelor pieţei de consum, am spune că, la nivelul anilor ’60 ai secolului trecut, de­senatorii de la Vaillant aplicau la scară largă două dintre cele mai eficiente metode de publicitate, importate de pe piaţa nord-americană: autoreclama şi marketingul intern reciproc; o analiză comparatistă va arăta că ele rămîn mereu actuale.

Cooperări intertextuale

Intertextualitatea parodică practicată de scenariştii şi desenatorii de la Vaillant şi Pif Gadget are, peste ani, ecouri dintre cele mai neaşteptate. De pildă, numărul 24/mai 2015 al revistei craiovene AH, BD!, intitulat, într-o pastişare a subtitlului Vaillant-ului, Jurnal de Pifan, este construit în întregime pornind de la ideea reciclării absurd-comice a benzilor desenate din publicaţia franceză. În varianta lui Marian Mirescu, Gai-Luron devine… Ghe. Luronescu (îmbătrînit şi visîndu-se în alt corp, ca în paradoxul fluturelui al lui Lao Tzu, p. 32), în vreme ce, într-o prelucrare a lui François Corteggiani (scenariul) şi Mircea Arapu (desenele), Pif le chien se transformă în… RIP le chien, motanul Hercule apare cu garou la braţ şi seringa înfiptă în vene, iar foştii desenatori ai celor doi eroi, Arnal, Mas şi Motti, au pietre funerare într-un cimitir a cărui locaţie corespunde cu adresa la care publicaţia a dat faliment (p. 33).

În AH, BD!, cea mai inventivă reciclare absurdă a vechilor serii din Vaillant şi Pif Gadget îi aparţine lui Viorel Pîrligras. În paginile sale, parodierea benzii desenate Totoche şi a comportamentului eroilor lui Jean Tabary atinge cotele maxime ale cinismului vesel, într-o linie scenarială asemănătoare cu a desenelor animate Beavis & Butt-Head sau Happy Tree Friends.

Reuniţi peste decenii la cîrciuma Chez Paulot, membrii „găştii lui Totoche“ (odinioară, nişte puşti plini de viaţă, cu idealuri nobile şi o morală ireproşabilă, mereu gata să croiască planuri de aventuri în căbănuţa lor pariziană dintre blocuri) îşi dezvăluie, în varianta Pîrligras, toată splendoarea ghinionului şi a ratării: dinamicul Paulot zace, blazat şi alcoolist, în propriul bistrou; înţeleptul Inginer are un braţ amputat (în urma unui accident de muncă); mîncăciosul Bouboule consumă zeci de pastile pentru inimă, diabet şi circulaţia sîngelui; copilăroşii Corinne şi Jeannot au ajuns dependenţi de tutun, alcool şi violenţă (pp. 62-63).

Cît despre Totoche, fostul apărător pacifist al drepturilor elevilor şi animalelor apare acum… ras în cap, proaspăt eliberat din închisoare: „De fapt, Totoche, de ce-ai făcut 25 de ani de puşcărie?“, „Crimă, Inginerule, crimă. Am omorît proprietarul acelei bănci“, „Un proprietar de bancă? Ce bancă?”, „Cea care s-a construit pe terenul viran al cabanei noastre. O mai ştii?“ (p. 63, casetele 10-11). Valorificînd filonul sadismului copilăriei, descris de Freud în Trei eseuri despre teoria sexualităţii şi integrat de Tabary în Les Jeudis de Corinne et Jeannot, Viorel Pîrligras merge un pas mai departe şi îl grefează, ironic, pe temele „devenirii“ şi „pierderii inocenţei“ în propria bandă desenată. Astfel, între AH, BD! Jurnal de Pifan şi Vaillant. Le Journal de Pif, se stabileşte o relaţie de cooperare intericonică şi intertextuală cu efecte hilar-groteşti de cea mai bună calitate postmodernistă.