Teoria literară la limita verosimilului

Pierre Bayard este un maestru în aşezarea evidenţelor în reţele de paradoxuri. Contestate, plasate la graniţa dintre teorie şi ficţiune, eseurile lui sînt exotice în spaţiul cultural francez şi de aiurea, nu pentru că ar fi neapărat inedite, ci pentru că dezvoltă cu seriozitate şi aplicaţie idei altfel rămase undeva la limita ludicului. Plagiatul prin anticipaţie, biblioteca personală finită, completată cu lecturi mediate, credinţa că scriitura poate anticipa viitorul – toate par desprinse dintr-un volum de Jorge Luis Borges, nicidecum dintr-unul serios de teorie literară. Această teamă şi reticenţă faţă de latura ludică a literarului determină discrepanţele dintre obiectul literatură şi teoriile literaturii: un obiect mobil şi alunecos prins într-un sistem de ipoteze, analize, metode, instrumente, toate abstractizate. Paradoxurile lui Bayard sînt paradoxurile literaturii, iar evidenţele cu care lucrează aparţin teoriei. De aceea scriitura lui alunecă lejer spre ceea ce s-ar putea numi „ficţiuni teoretice“, caracteristice vîrstei postmodernismului care, ştim lecţia pe de rost, relativizează conceptele tari şi perspectivele rigide. În consecinţă, cum citim cărţile lui Bayard? Cu creionul în mînă şi atenţia sporită sau cu o sprînceană ridicată şi un zîmbet satisfăcut în colţul gurii? De ce nu ambele ipostaze? Farmecul scrierilor teoreticianului francez vine din glisarea la graniţa […]