Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Tertium datur: zona moderată a unei generaţii „extremiste“
- 19-08-2011
- Nr. 588
-
Paul CERNAT
- ÎN DEZBATERE
- 7 Comentarii
Două sînt reprezentările dominante asupra „tinerei generaţii“ din România anilor ’30, deopotrivă responsabile pentru maniheismul ideologic transmis principalelor conflicte intelectuale din ultimele decenii. Există, pe de o parte, o imagine intens mitologizată a generaţiei spirituale „de aur“ ce a lansat pe orbita universalului elementele tradiţionale „specifice“ ale identităţii româneşti, extrăgînd-o din „minorat“. Consacrarea externă a tripletei Eliade-Cioran-Ionesco, martirajul anticomunist al celor rămaşi în ţară, charisma socratică a lui Nae Ionescu şi modelul paideic al lui Constantin Noica ţin de datele unei paradigme de gîndire care vede în interbelicul autohton o Vîrstă de Aur a libertăţii şi demnităţii pierdute. În opoziţie cu această reprezentare se situează perspectiva radical-demitizantă, potrivit căreia amintita generaţie ar fi una scindată între un pro-legionarism majoritar şi tendinţe bolşevice minoritare, manipulată de aventurismul politic al unui charmeur dubios şi moralmente culpabilă pentru derivele totalitare ce au urmat. Ambele imagini îşi au justificarea lor, ambele reduc însă complexitatea realului istoric la o trăsătură preeminentă, instrumentînd-o la modul exclusivist. Una – prin eroizarea fantasmatică a unui Centru spiritual, cealaltă – prin focalizarea obsesivă pe extremele politice. La baza lor, se află o presupoziţie numai parţial justificată, conform căreia conflictul dintre cele două mari blocuri totalitare în expansiune (puterile nazisto-fasciste […]
Existentza unor influentze subterane ale lui Keyserling asupra lui Nae a fost consemnată incă de Călinescu in „Istoria…” sa, ce-i drept cu referire la o pretinsă
scoală de „filosofare pe deasupra contradictiilor” – ceea ce constituia o definitie destul de schematică a metodei maestrului de la Darmstadt.
Cat despre Keyserling insusi si receptarea mai mult decat capricioasă a ideilor sale in cercul „Gandirii” si
al „trăiristilor” in general, e suficient să ne gandim ca, in ciuda incontestabilei notorietăti si a impresiei durabile lăsate de vizita lui din 1928 ca invitat al lui Vianu – primele traduceri romanesti ale unor scrieri importante ale acestui autor au apărut… după 1990 (bucurandu-se, asa cum era de asteptat, de un ecou absolut nul in atmosfera, obsedată de Heidegger, Derrida, Foucault, si Lacan, a momentului)…
@ Anonimul
Va multumesc pentru apreciere, dar am impresia ca sunteti prea sever in legatura cu propria interventie, continand mai multe informatii punctuale (de ex. despre istoria reeditarii operei lui Gusti inainte de ’90) care pentru mine erau complet noi.
Pe de alta parte, in locul Dvs, as folosi un ton mai putin intransigent in raport cu dl Paul Cernat – din motivele expuse in mailul precedent.
Si o intrebare, pentru a incheia: ne puteti detalia un pic ce anume va face sa preferati „pătura” anonimatului? (Este vorba doar de o cochetărie a forumului, sau intră in joc si alte ratiuni mai pragmatice?)
@Paul Cernat
Si mie imi face plăcere (mai e nevoie s-o spun?) dialogul cu Dvs. Doar trăim intr-o epocă a narcisismului critic exacerbat, in care pleiada de critici literari iesiti din scoala ‘divinului critic’ si a ‘lecturilor infidele’ ale lui Manolescu a incetat de mult sa-si mai puna vreo intrebare cu privire la caracterul „creator” al profesiunii respective, iar raportul de fortze dintre critic si scriitor, raport care, teoretic, e unul de egalitate, de facto evolueaza progresiv spre subordonarea completă a acestuia din urma fatză de detinătorii efectivi ai „puterii simbolice” (si nu numai). In aceste conditii, un critic literar care să fie atent la vocile din public si chiar să se coboare la a răspunde la obiectii venite de acolo este o aparitie cu totul exotică… si inspirand o reală curiozitate.
Spengler si Keyserling… Cu greu cred că s-ar putea imagina două personaje mai antinomice – ce-i drept, unite o vreme prin succesul răsunător al lucrărilor care i-au impus pe fiecare din ei – „Declinul Occidentului” si, respectiv,
„Jurnalul de călătorie al unui filosof”, apărute aproape concomitent, in 1919, in conditiile marii derute provocate de infrangere si de prăbusirea visurilor imperiale; ambele scrieri i-au făcut instantaneu celebri pe autorii lor – si au fost si distinse ex aequo cu un premiu al celebrei
„Nietzsche-Archiv”, conduse de Elisabeth Foerster-Nietzsche.
In capitolul pe care i-l dedică in „Menschen als Sinnbilder”, (titlul francez: „Figures symboliques”), Keyserling spunea despre Spengler că este un mare istoric, căzut in capcana autostilizării ca ‘profet’. („E un fapt de experientză că intuitia indreptată spre trecut si cea indreptată spre viitor se exclud fiziologic.”) Si mai observa că pentru publicul larg, cel putzin jumătate din succesul obtinut se datora titlului bombastic si senzational: „Declin al Occidentului!” Nu fără a mentiona oarecum in treacăt că la Spengler declinul acesta este, ca premisă tacită, o ocazie de care Germania trebuia să profite. De unde reprosul că ar ignora rolul libertătii si al Logosului ca primus movens al istoriei…
Iar „Analiza spectrală a Europei”!… Rareori cateva pagini au reusit, cred, să obscurizeze mai mult figura unui ganditor si sensul general al actiunii lui (Keyserling era in mare măsură un om de actiune!) decat au făcut-o, pentru noi romanii, cele cateva pagini pe care ni le-a dedicat acolo creatorul „Scolii de Intelepciune”! (Si asta in ciuda – sau tocmai datorită – faptului că paginile acelea contineau o intreagă jerbă de vorbe de duh, paradoxuri sclipitoare si observatii corecte.) Dar succesul lor printre corifeii
„Gandirii” s-a datorat exclusive ipotezei emise de Keyserling că in viitor misiunea istorică a romanilor („in măsura in care ei au vreuna”) este să facă posibilă o renastere a spiritului bizantin: idee care se potrivea ca o mănuse cu aspiratiile campionilor locali ai ortodoxismului, dar pe care ei au ipostaziat-o transformand-o, printre altele, intr-un excelent pretext de a nu citi sau a nu asimila nimic din restul restul cărtilor magicianului de la Darmstadt!…
Ce-I drept, datorită conotatiilor ei cvasi-asiatice, si totusi atat de tipic europene in sensul unei lumi astăzi ireversibil dispărute, figura lui nu era foarte usor de inteles nici pentru germanii insisi, după cum reiese din portretul pe care i-l face un observator de talia lui Rudolf Kassner: “Nu, lucrul important şi semnificativ la Hermann von Keyserling nu e unul sau altul, ci tocmai conexiunea dintre un temperament colosal, chiar negerman în colosalul său, şi o inteligenţă foarte puternică, foarte pătrunzătoare, absolut ieşită din comun. […]De aici şi furtuna din el, de aici ravagiile şi dezlănţuirea furtunii, ravagiile şi dezlănţuirea lui Gingis-Han, cu care el se simte înrudit prin sânge, de aici tensiunea şi imposibilitatea vreunei rupturi a acesteia.”
Abia dupa ce am postat comentariul, l-am citit pe cel al dlui Moroianu, care spune lucrurile mult mai bine decat mine. Daca il citeam inainte, ma abtineam.
Totusi, o intrebare pentru dl. Cernat: Blaga nu a facut si el scoala in jurul lui, chiar daca relativ mai tarziu decat Gusti, din a doua jumatate a anilor ’30?
Profit de ocazie ca sa corectez o scapare de condei: „ex infimo”, nu „ex infimum” desigur.
E interesant spectacolul oferit de unii publicisti care, speriati ca Profesorul si Discipolii sunt sau raman modele, se straduiesc sa construiasca – adesea daca nu ex nihilo, atunci ex infimum – un alt „model intelectual” interbelic. Unul „rezonabil”. Desigur, rezonabil pentru actuala gandire dominanta (ceea ce va fi in viitor nu stim).
Legitim sa nu, proiectul e justificat de angajamentele civice, social-politice, ale celor care il promoveaza. Si comunistii au cautat in interbelic modele intelectuale pe care sa le opuna celor indezirabili din punctul lor de vedere (in primul rand „legionarilor”, dar si altora). Optiunile pentru aceste modele au variat in anii ’60, ’70 si ’80, uneori ajungand chiar antagonice. Aceste optiuni pierzandu-si fie validitatea fie prestigiul dupa ’89, stanga „culturala” si „prodemocratica” (adesea in diverse tipuri de legatura cu exponenti culturali ai perioadei comuniste) trebuie sa gaseasca alte modele. Unii au incercat cu C. Radulescu-Motru, altii cu Mircea Florian. A fost pus pe tapet chiar si Ion Petrovici. Mai timid s-a fluturat M. Dragomirescu.
A venit randul lui D. Gusti si a scolii de sociologie rurala de la Bucuresti. Desi in sanul ei se intalneau toate culorile politice, aceasta e transformata tacit intr-un fel de „strajerie” in plan stiintific si cultural. Se uita ca si Gusti a facut parte dintre cei recuperati in perioada comunista ca modele intelectuale opozabile indezirabililor regimului. In ciuda imaginii cu nuante bine selectate pe care incearca sa o acrediteze dl. Zoltan Rostas, Gusti a fost imbratisat si de nationalistii si protocronistii apropiati conducerii de partid si de stat. Cu unele rezerve desigur, mai mici sau mai mari. Dar la fel s-a intamplat cu toti recuperatii. Cele sase volume de Opere ale lui D. Gusti au fost publicate in anii 1968-1977, dupa o antologie in 1965 (monografia pe care i-au dedicat-o cei doi editori a aparut in 1967). Cine citeste textele din volumul VII al Operelor (1993), continand ceea ce a fost cenzurat in doua volume anterioare, vede ca ratiunea eliminarii lor nu a fost o probabila opozitie la „modelul intelectual” pe care doreste sa-l combata stanga post-89, ci o pozitie intelectuala diferita sau divergenta fata de versiunile oficiale ale regimului comunist. Alergia la Gusti pe care au facut-o unii protocronisti se datoreaza instrumentalizarii acestuia de catre H.H. Stahl, in prelungirea proiectelor sale din anii ’30-’40, reajustate ulterior (a propos, nu l-a descoperit inca nimeni pe „primul” Stahl, colaboratorul revistelor de dreapta?). Gusti lui Stahl – pe care il preia si Z. Rostas iar, dupa el, corurile publicistilor culturali – difera sensibil de Gusti lui O. Neamtu si O. Badina (ca sa nu dau decat un exemplu ne-extrem; as fi suspectat de partizanate daca l-as numi pe, de exemplu, T. Herseni).
Dar Gusti si scoala lui, in versiunea Stahl-Rostas, nu par sa fie de ajuns pentru dl. Paul Cernat. Domnia sa alcatuieste o lunga lista de nume sub antetul dimensiunii moderate a tinerei generaţii. Nu stiu din ce motive (lipsa de timp pentru biblioteca sau altceva?), el nu a descoperit inca publicistica antisemita si simpatiile legionare ale unora (multora) dintre cei pe care i-a onorat cu medalia non-extremismului. Nu voi da nume pentru ca nu vreau sa daunez nimanui: nici celor admirati nici admiratorilor.
Cum spuneam, interesant acest spectacol. Despre Romania se poate canta pe toate vocile. Important e sa fie muzica, nu cacofonie. Chiar daca versurile nu sunt poezie.
@mihnea moroianu: cred ca nu m-am facut suficient de bine inteles. M-am referit strict la „tinara generatie” interbelica, nu la interbelicul (intelectal) romanesc in ansamblu, de asta nu m-am referit la Iorga, Blaga sau… altii. Nu incerc sa contrapun scoala Gusti lui Nae Ionescu, ci afirm ca tinara generatie n-a fost doar (asa cum o vad unii) o generatie de „naisti” fanatizati, ci a fost mai complicata si mai diversa. A fost „si asa”, „si asa” si in mai multe feluri. Eu propun tocmai depasirea dihotomiei „progresisti” vs. „reactionari”, mai ales ca si „reactionarii” au zona lor rezonabila, iar „progresistii” – viceversa. Pledoaria mea e pentru o imagine policroma a „tinerei generatii” interbelice, nu pt. una simplificata, in alb-negru, redusa la radiucalismele ei politice. Ar fi multe de spus si in privinta necesitatii separarii spiritualului de politic in discutia despre aceasta generatie.
De acord cu dvs. insa in privinta substituirii interbelicului prin respectiva generatie, pe care am preluat-o polemic de la adeptii maniheismului, cazind astfel in capcana lor.
Evident, Spengler nu poate fi redus la ce spuneti – nu sustin nici eu asta, dar unii il reduc, si la ei ma refer. Keyserling afirma altceva, complementar pesimismului spenglerian: el atrage atentia, in Analiza spectrala a Europei, ca viitorul apartine natiunilor tinere din Est, ceea ce explica intrucitva receptia favorabila din timpul vizitei sale in Romania.
Bref, s-ar putea fi mult mai „in acord” decit credem…
PS: m-as bucura daca ati publica, poate chiar in Observator cultural, ce credeti despre cartea lui Radu Mares. Gusturile nu se disputa, si argumentele (estetice sau extraestetice) pe care le aveti merita atentie. Pe mine m-ati facut curios.
Am mai spus-o, dialogul cu dvs. fie si (uneori) in dezacord, imi face placere.
.. dar din demonstratia Dvs, stimate d-le Cernat, nu reiese deloc că faimoasa „Scoala de sociologie rurală” ar reprezenta, din perspectiva preocupărilor si sensibilitatii generatiilor de azi, un fenomen interesant in sine, numai bun de contrapus erorilor si ambiguitătilor scolii rivale a „charmerului dubios” si a celebrilor săi discipoli – ci doar faptul că existentza ei in trecut poate fi folosită pentru construirea pur artificiala a unui model alternativ ‘in vitro’, menit să sustină teza faimosului „tertz inclus”… Ideea pe care o urmăriti – cea a evitării extremelor prin cultivarea optiunilor ideologice „rezonabile” – este una pur politică, inspirata de vointza cultivării unor valori „civice”, nicidecum culturale, si cu atat mai putzin spirituale. De aici si absentza completă (Iorga) sau cvasi-completă (Blaga) a numelui unor personalităti interbelice de primă marime care n-au avut nimic in comun cu extremismul politic, dar care nici nu se lasă incadrati in schema lui tertium datur – cea a pragmatismului de sorginte anglo-saxonă si a „arheologiei culturale alternative”. (Iorga este, presupun, persona non grata datorită conceptiei istorice „romantice” – respectiv nationaliste – si patronării curentului sămănătorist, considerat anacronic si reactionar; Blaga – datorită influentzei filosofiei germane a „vietii” si a istoriei, ecourilor din Spengler si „vesniciei care s-a născut la sat”… Dar Spengler insusi este departe de a fi reductibil la vreun
„declin al Occidentului”… iar Keyserling n-a promovat niciodata ideea acestui declin!)
In concluzie: cand o sa ne desprindem cu adevarat de reflexul căutării cu orice pret a tendintelor pozitive („moderate” sau „rezonabile”) si negative („extremiste”)? Oare nu este ea o simplă reminiscentză a vechii dihotomii intre „progresist” si „reactionar”, „stiintific” si „idealist” cu care operau ideologii epocii de care incercăm fără prea mare succes să ne despărtim după 21 de ani (o perioadă in mod foarte paradoxal egală cu cea pe care s-a intins incomparabilul – ca intensitate si rezonantză – fenomen interbelic) de zbateri sterile si lipsite de orice originalitate si orice urmă de impuls creator?
PS N-am uitat că vă datorez relatarea impresiilor de lectură a romanului lui Radu Mares „Cand ne vom intoarce”. Dar impresiile acestea au fost atat de puternice incat mă văd nevoit să aman pentru moment rezumarea lor…