Textul fata cu cenzura

Regimul comunist a fost – lucru vizibil la nivelul constiintelor umane in postcomunism (una dintre mosteniri, pare-se) – o epoca a suspiciunii. Unul din locurile privilegiate de inflorire a suspiciunii l-a reprezentat, evident, literatura. Jocul cu cuvintele a fost dintotdeauna alunecos, periculos si tradator, de aceea cenzorii comunisti si-au ascutit vigilenta ori de cite ori a venit vorba de scriitori. Un mod de a spune ca cenzura a functionat mereu cu inversunare, haotica cel mai adesea, pina la aberatie, fie explicit, in calitate de institutie, fie diseminat, in cadrul Consiliului Culturii sau al editurilor (sub forma referatelor in vederea sau nu a publicarii cartii, dupa caz), dupa desfiintarea institutiei ca atare. Tot ceea ce nu corespunde discursului oficial, in speta tot ceea ce evita limba de lemn si mai ales lexicul „institutionalizat“, este suspectat de subversiune la adresa partidului si statului. Suspiciunea e generala, ea hraneste toate etajele sociale, incepind de la virf si coborind vertiginos, acolo unde ea structureaza speta turnatorilor. Discursul oficial e „oficiat“ de imprevizibili turnatori, organizati, parca, intr-un soi de masonerie care se ignora. Nicolae Manolescu vorbea, in legatura cu ultimele faze ale cenzurii aberante, in anii ’80, de cenzura de cuvinte, aleatorie, care taia pasaje […]