Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Traduceri aminte
O rubrică de Şerban Foarţă
- 16-10-2015
- Nr. 794
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 8 Comentarii
John KEATS LA BELLE DAME SANS MERCY – Biet suflet, ce te face, oare, Să bântui singur, când, pe lac, E veşted stuhul fără floare, Iar păsări tac? De cine, nobil domn, amarul Să-l porţi pe-aicea, eşti constrâns? La veveriţe,-i plin hambarul Şi grâu-i strâns. Se-nnoură pe fruntea-ţi fir De crin întru melancolie, Iar în obraji, un trandafir În agonie… – O zână,-n pajişti de pripas, Am întâlnit, umblând haihui, Avea păr lung, uşure pas Şi ochi silhui. Cunună-i împletii, în fapt De zi, din flori, şi cingătoare; Părea, privindu-mă în rapt, Că mult o doare. Pe cal, ’nainte-mi o am pus, Numai pe ea simţind-o, până Târziu, – când îngâna,-ntr-apus, Un viers de zână. Dulci faguri de sălbatic tei, Mi-aduse ea, şi fruct de frag, Părând a-mi spune,-n graiul ei, Cât i-s de drag! La grota zânelor m-a dus, Când şi mai tristă mi-a părut; Peceţi de somn, pe ochi i-am pus Un lung sărut. Întinşi pe muşchiul umed, eu Visat-am vis de neagră jale, – Cel de pe urmă vis al meu În recea vale. Regi, prinţi, oşteni, trecând în vis, Livizi ca moartea fără saţ, „La Belle Dame sans Mercy – mi-au zis – Te-a […]
Va multumesc, domnule Serban Foarta, pentru acest cadou. Prefer tristetea poetica unei derute zilnice , amestec de rautate, fudulie si ranchiuna, in care nu exista loc de tristete si bucurie.
Sa fii trist, sau sa te bucuri – sunt stari poetice!
Le prefer.
Nu mai insir acum ce nu-mi doresc , sa ramanem la poezie.
[”intenționam să nu apar de data aceasta]
dar re-recitind poemele și comentariile, mi se pare că puțin mai la est de regatul Algarve și ceva mai la sud de Rin, cînd cîntecul geniului este atins de umbra (?) lui Leporello, cînd nu se mai aud nici glasurile îndurerate ale Donnei Alba sau ale Elvirei,
nu parafrazez, ci las cuvinteeeeele lui Michelangelo întocmai cum le-a spus:
‘nici nu știți cît sînge costă!’
(și totuși, cineva, Tălmăcitorul-poet o știe, cu siguranță)
——————-
mi se va reproșa, probabil, că mă repet — recunosc!
Doamnă, mulţumindu-vă pentru emoţionantele cuvinte, vă transcriu o veche poezie, a mea, ce sper să nu vă adumbrească mult prea mult, – în ciuda faptului că este tristă şi se încheie cu o vorbă a lui Nietzsche (en français dans le texte !), care explică „mozartian” dizgraţia noastră…
Vechi oaspeţi, noi, regatului Algarve,
sub portocalii Portugaliei, os
din osul mâncătorilor de larve
de fluture de noapte, firoscos,
trecut prin zahăr şi, aşijderi, sânge
din sângele totemului canar,
pogorâtori din puişorul crâncen
de care pier poeţii la Fanar, –
tacâmurile au să ne coclească
în mâna, doamnă,-n timpul unui prânz,
întunecând priveliştea din ceaşcă
şi ochiul nostru limpezit de plâns…
Hazardului, nu are niciun zar
să-i dea de rost, din câte tot lansăm:
„Le bon vieux temps est mort; avec Mozart,
il a chanté sa dernière chanson.”
Cu aceeaşi veche admiraţie pentru inteligenţă, erudiţie, ingeniu asociativ/disociativ şi, nu în ultimul rând, civilitate…
… sa citesc toata ziua si seara poezii de Serban Foarta sau traduse de autorul acestei rubrici. Din pacate, intr-o lume cainoasa, trebuie sa musti ca sa supravietuiesti. Va invidiez, domnule Serban Foarta, ca va gasiti ragazul unor talmaciri atat de frumoase. Macar cu cititul sa ramanen. Maiine, cand ies pe usa, incepe goana, stresul, timpul se comprima intr-un mare fas si abia seara, cand ma linistesc, ar fi timpul pentru poezie. Ca sa citesti poezie te izolezi de tot, eviti televizorul, Facebookul si pedalarile exasperante in gol. Dar cine azi se mai izoleaza in Templul Poeziei, cand „starea poetica” a Natiei este compusa din clinchetul catuselor „apud” DNA?
Va multumesc, domnule Foarta, pentru talentul si maiestria dumneavoastra, atat de nepropice timpurilor acestea bezmetice, care te apasa ca o pedala de acceleratie impinsa pana-n podea.
Cum cu doua saptamine in urma invocam un Beau Seigneur…, mai ca-mi vine sa intru la idei (pe jumatate…); ori, ideile, mai ales cind le vezi, ça peut faire mal…
“Doamnele” de mai sus, lirice de larg zbor si inspiratoare ale multora, au (avut) si o istorie artistica (mai cuprinzatoare deci, decit cea literara) ba, si una a ideilor, ce a umplut multe rafturi si secole de cultura. Keats nu e, de fapt, un “hypertextualist” al lungii poeme a lui Alain Chartier, junele poet englez “brodeaza gotic” germenele din titlul op-ului frantuzesc (pe care deja de pe la 1900 unii nu se sfiesc sa-l numeasca ”feminist”). Poema lui Chartier a fost multa vreme in voga si, lucru putin stiut, cele vreo 800 de versuri si-au gasit in Sir Richard Ro(o)s (sec. XV) un traducator aproape contemporan nu lipsit de maiestrie (Shakespeare a trebuit sa astepte aproape doua sute de ani pina sa fie tradus de vecini).
Cu Lorelei (Jungfrau, Zauberin or Fraulein, depinzind de autor) povestea e si ea destul de tulburatoare; cind Heine e pus pe muzica de Silcher, ai impresia ca auzi o barcarola ori un Wiegenlied; cind Clara Schumann asterne muzica pe aceleasi versuri, iti vine sa zici ca ea ilustreaza drama din Lore Lay a lui Brentano. Lorelei e (si) semnul contradictiei. “Teama ancestrala”? or Who’s Afraid of a Virgin (Contradiction)? Mister.
Strofa următoare:
Eu nu ştiu de ce-mi este
Inima-n doliu, când,
Străveche, o poveste
Îmi stăruie în gând –
se modifică în felul următor:
Eu nu ştiu de ce-mi este
Inima-n doliu, când,
Străveche, o poveste
Iveşte-mi-se-n gând.
….., sirenele lui Ulise, rusalcile lui Puskin, ielele noastre pana la La Belle Dame sans mercy si Lorelei: ispitirea (insusita de la Cel Rau ) cu final fatal a barbatului prin femeie. Istoria (culturala) a omenirii e (si) misogina. Dar exista in contrapartida Das Ewigweibliche care” ne-naltza-n tarii” (traducerea blagiana), in Cerurile abandonate prin ispitirea Evei.
Prin anii 90 treceam cu trenul in fiecare an pe langa stanca blondei ispite – pe malul drept al Rinului, astazi realizez ca pandantul sau era monumentul lui Arminius-Hermann teutoburgicul ucigas de romani, pe malul stang. O fi incercat Lorelei sa-l ispiteasca si pe barbarul sef de triburi?
O stranie coincidenta face ca joi sa fi vazut o expozitie OPIUM – de la pipe chinezesti si preparari de medicamente pana la opiul si marii creatori (la noi foarte interesanta carte despre narcotice si literati a lui Andrei Oisteanu). Citate si chiar volume de Oscar Wilde si Cocteau – fireste, dar, surpriza pentru mine, si de Trakl. Pe perete lista „exploratorilor” lumii generate de opiu. Nume previzibile ca Apollinaire, dar si Novalis (i-l administrau ca medicament?) si….Rilke! Nu mai spun ca Heine si Keats erau si ei acolo. Poetul – artistul adevarat a fost intotdeauna un explorator al propriului eu, apeland la cele mai exotice mijloace.