Trillary

Cum arată America astăzi, cu numai 123 de zile înainte de ieşirea de pe scena politică a celui de-al 44-lea preşedinte al său? Sînt americanii de acord să păstreze statu-quoul politic, juridic, social şi economic, alegînd pentru Casa Albă un nou candidat democrat, sau preferă o schimbare? Din felul în care s-au desfăşurat alegerile primare, inclusiv conferinţele naţionale, reiese că favoriţii, candidaţii celor două partide istorice, sînt personalităţi puternice, care se simt bine în lumina reflectoarelor şi n-au de gînd să se menajeze unul pe altul în campanie. Dezbaterile directe dintre ei, din această toamnă, vor face, cu siguranţă, un rating net superior oricăror altor evenimente similare televizate din ultimele decenii. Ea este politician de carieră; el, om de afaceri. Pentru amîndoi, 2016 este, din cauza vîrstei, probabil ultima şansă de a-şi stabili, pentru patru ani, domiciliul pe Pennsylvania Avenue, la numărul 1600. Amîndoi polarizează, ca niciodată, electoratul, fiind sau adulaţi, sau dispreţuiţi. La jumătatea lui septembrie, verdictul dat de sondajele efectuate la nivel naţional este de… TIE! Alegerile din 8 noiembrie vor schimba această aparentă stare de fapt. Pînă atunci, de-a lungul toamnei, vom încerca să analizăm apariţiile publice ale candidaţilor, cu discursurile şi declaraţiile aferente, dezbaterile directe, capcanele politice în care vor intra sau pe care, cu abilitate, le vor evita şi deraierile media din ce în ce mai frecvente; să înţelegem adică ofertele de TIE-Break.

Moştenirea

După o perioadă de ezitări – necesare, dar şi specifice pentru stilul candidatei –, la începutul campaniei din alegerile primare, Hillary Clinton s-a poziţionat ca moştenitoare politică şi continuatoare a lui Barack Obama. Singurul ei contra-candidat serios la nominalizarea democrată, senatorul de Vermont, Bernie Sanders, plasat mult la stînga, printr‑un discurs de-a dreptul socialist, i-a oferit fostei prime doamne a ţării, pe tavă, toate atuurile de care se bucură urmaşul pe linie de partid al unui preşedinte în general bine văzut de populaţie şi de observatorii obiectivi. Prin urmare, succesele lui Obama (în mod paradoxal, dacă vreţi, mai ales cele legate de proiecte care se cer duse mai departe) s-au aşezat cuminte în coloana doamnei Clinton. Chiar dacă unii critici, independenţi sau de dreapta, nu acceptă multe din victoriile de etapă ale actualului preşedinte, cred că se cuvine să-i acordăm puncte, cel puţin în aceste meciuri-cheie: da, sub preşedinţia lui, Statele Unite au ieşit cu bine din cea mai gravă criză economică de la 1929 încoace, da, a pus capăt războiului din Irak, aducînd trupele acasă, da, Osama bin Laden a fost reperat şi neutralizat, da, a elaborat şi implementat o nouă lege a asigurărilor medicale, de care au beneficiat direct peste şase milioane de oameni, da, a salvat (în parte) industria de automobile şi da, a extins, aşa cum a promis, scutul NATO.

Ea

Soţii Clinton sînt, de departe, cea mai controversată pereche din lumea politicii de vîrf americane de ieri, de azi şi, cu bune şanse, de mîine. Ales în 1992, la numai 46 de ani, Bill a fost, în primul mandat, preşedintele răsfăţat al naţiunii. Cu ajutorul direct al soţiei sale, candidata de astăzi, Bill ştersese urmele evoluţiei sale dubioase ca guvernator de Arkansas şi amant de profesie, dar ecourile afacerii Whitewater i-au urmărit pe amîndoi încă multă vreme. Cu atît mai mult după ce Vince Foster, avocatul personal al preşedintelui, responsabil cu partea financiară şi declaraţiile de venituri ale familiei Clinton, s-a sinucis. Al doilea mandat a pus şi mai mult la încercare nervii soţiei sale, nevoită să suporte ani de zile de anchete deschise împotriva… aproapelui în funcţiune, culminînd cu dezbaterile şi votul din Congres, din 1999, menit să‑l înlăture de la Casa Albă.

Ei bine, din aceste motive, sînt cu totul de acord cu ideea avansată de Christopher Andersen, autorul biografiei American Evita, că pactul dintre Bill Clinton şi Hillary Rodham – al cărui prim act a fost asigurat de stoicismul ei, de păstrarea secretelor, de ajutorul dat de ea în muşamalizarea atîtor afaceri dubioase, de performanţele (de-a dreptul actoriceşti) prin care s-a afişat ca suporterul numărul unu al unui om pe care, foarte adesea, îl detesta – a presupus, la schimb, inventarea omului politic Hillary R.C.

O anecdotă din spaţiul politic american sună cam aşa: Bill şi Hillary, el preşedinte, ea primă doamnă, se opresc cu maşina la o staţie de benzină. Ea i-l arată pe benzinar şi-i spune: ştii, am avut cîndva o relaţie cu tipul ăla. Plin de sine, Bill răspunde: vezi, dacă l-ai fi ales pe el, nu erai azi căsătorită cu preşedintele Statelor Unite ale Americii. La care ea contrează, simplu, cu: ba da, dacă mă căsătoream cu el, el ajungea preşedinte. Fapt e că, lăsînd gluma la o parte, macbethianismul candidatei de astăzi este, mai nou, scos în evidenţă nu numai de atacurile adversarilor politici şi de dezvăluirile hackerilor, ci şi de contradicţia şocantă dintre starea ei vădit precară de sănătate şi îndatoririle imense pe care ar trebui să şi le asume şi pe care postul de la Casa Albă le presupune. Pentru o perioadă de patru ani!

Hillary şi-a început cariera politică la nivel înalt inventîndu-şi mai întîi, în 1999, un domiciliu new-yorkez. O vilă la Chappaqua, în statul New York, pentru o viitoare senatoare de… New York; probă de eligibilitate. O vilă şi-o şapcă! Vă aduceţi aminte, din acea perioadă datează şi celebra fotografie cu doamna Clinton, purtînd veselă-veselă o şapcă a celor de la Chicago Cubs, dar pretinzînd, cînd aşa a devenit cazul, că a fost dintotdeauna (!) suportera lui New York Yankees.

Rudi Giuliani, contracandidatul ei (într-o primă fază) la alegerile pentru Senat din 2000, băiat de Brooklyn, a rămas şocat auzind-o.

Nimicuri, am putea spune, dar şirul neadevărurilor, al omisiunilor, al învîrtirilor cu 180 de grade, al constantelor reevaluări e infinit mai lung şi mai periculos. La începutul anilor 2000, Hillary se declara cu totul împotriva imigraţiei ilegale. Astăzi, sperînd în voturile populaţiei hispanice, în rîndul căreia există (şi) mulţi imigranţi ilegali, Hillary e suporteră înfocată a propunerii administraţiei Obama de a oferi cetăţenie americană, în anumite condiţii, şi celor care se află în ţară ilegal. Ce faci, altfel, în Florida, Nevada, Colorado şi Arizona, unde, după cum comenta şi Washington Post în această dimineaţă, Hillary stă mult mai rău în sondaje decît Obama cu patru ani în urmă? Tot la începutul anilor 2000, Hillary declara că o căsătorie a fost şi va fi întotdeauna legătura sacră dintre un bărbat şi o femeie. Astăzi, pentru a atrage de partea ei latura progresivă a electoratului democrat, susţinătoare a drepturilor populaţiei gay, Hillary este pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale. La fel, candidata de astăzi a susţinut pînă nu demult atît NAFTA (acordul SUA-Canada-Mexic de liber schimb, ratificat cîndva chiar de soţul ei), cît şi TPP (parteneriatul transpacific). Astăzi, sub presiunea sindicatelor sau realizînd seriozitatea criticilor aduse acordurilor, Hillary şi-a „reevaluat poziţia“, după propriile spuse. Cum să pierzi voturi pentru chestiuni de principiu?

Mai recent şi, sigur, încă şi mai îngrijorător, fosta secretară de stat a preşedintelui Obama a făcut declaraţii abracadabrante în legătură cu peste 35.000 de e-mailuri dispărute de pe serverul insuficient securizat pe care, atunci cînd era încă în funcţiune, cu ajutorul companiei Platte River, şi l-a instalat în propria casă. Deşi, după cum se ştie, FBI-ul a ales să n-o trimită pe Hillary Clinton în faţa instanţei, acuzînd-o doar de neglijenţă crasă, jocurile sînt departe de a fi încheiate. Săptămîna trecută, spre exemplu, s-a făcut publică o decizie semnată de un judecător federal, prin care cîte 15% dintre e‑mailurile care pot fi recuperate vor fi făcute, lunar, publice. Cititorul are tot dreptul să se întrebe cum poate un partid major american să propună la funcţia de comandant suprem al forţelor militare o persoană ca Hillary Clinton, care susţine, cu toată seriozitatea, că habar n-a avut, în cei patru ani ca secretar de stat, că e-mailurile marcate cu C erau classified, prezentînd deci elemente la cel mai înalt nivel de confidenţialitate între documentele politice secrete. Ei bine, răspunsul e simplu: maşina de vot a soţilor Clinton, susţinută de donaţiile imense primite pe căi legale, semilegale, prin fundaţia pe care o conduc, cît şi de-a dreptul dubioase, dar şi entuziasmul – pînă la un punct de înţeles – al multora de a vedea, pentru prima dată, o femeie instalată în Biroul Oval n-au lăsat nici o şansă contracandidaţilor.

Pentru moment, cam atît despre candidata de stînga, care, conform unui foarte recent sondaj CBS-New York Times (dat publicităţii pe 15 septembrie), este susţinută, în momentul de faţă, de diferitele categorii de alegători, după cum urmează (în procente; în paranteze cifrele lui Donald Trump): Bărbaţi 39 (50), Femei 52 (39), Albi 40 (51), Negri 89 (6).

El

Spre deosebire de Hillary, care, după cum am arătat mai sus, s-a specializat în a jongla cu vorbele şi a-şi reevalua poziţiile, omul de afaceri Donald Trump a preferat să intre în aceste alegeri, de la început, ca un candidat anti-sistem, spunînd multor lucruri pe nume, fapt rar în politica americană, ca şi în cea de pretutindeni, de altfel. În şuvoiul de adevăruri (din care multe dor), Trump, fără vreun interes să protejeze clasa politică, sensibilităţile diferitelor grupuri etnice sau să facă jocul mass-mediei, a lăsat, nu o dată, să-i scape exprimări bombastice, exagerări, gafe. Contrastînd total cu candidata democrată, Trump, un extrovertit, nu şi-a regizat niciodată cariera, făcînd, pînă la 70 de ani, tot ce i-a trecut prin cap şi vorbind liber despre succesele şi (unele dintre) insuccesele lui. Fiul al unui bussinesman de sorginte germană, care s-a ocupat de construcţii şi afaceri imobiliare în Queens, candidatul de astăzi a fost, de la 13 ani, elev al unei şcoli militare, a studiat Ştiinţe Economice la University of Pennsylvania, instituţie din Ivy League, iar de la începutul anilor ’70 a preluat afacerile familiei. În ciuda tuturor criticilor care i se aduc – fiind de multe ori descris ca un capitalist fără scrupule – şi lăsînd la o parte megalomania lui evidentă, Trump semnează, în decursul anilor, pentru construcţia lui Grand Hyatt Hotel, încă din 1978, pentru Trump Tower, un zgîrie-nori de 58 etaje pe Fifth Avenue, ca şi pentru Trump Plazza, toate în Manhattan, pentru Trump Tower în Chicago şi aşa mai departe. Zilele trecute a fost inaugurat Trump International Hotel, la D.C., obţinut prin reamenajarea fostei clădiri monumentale a poştei.

Cum lucrurile merg bine în construcţii şi afaceri imobiliare, prin anii ’80, se apucă de cumpărat echipe de fotbal, de pus bazele unei companii aeriene, apoi de organizat concursuri Miss Universe (1996-2015) şi, în fine, stîrnind hilaritatea multora, de găzduit emisiuni TV, acel reality game show The Apprentice, unde îşi termină multe din aşa‑zisele interviuri cu concurenţii prin replica tăioasă: „You’re fired!“.

În acest punct ajunşi, cititorul s-ar putea (şi aici) întreba cum o naţiune serioasă pune problema alegerii ca preşedinte a unui individ care, pe faţă, se ocupă (şi) de clovnerii? Cred că răspunsul stă în interpretarea acelui „pe faţă“. Existenţa lui Donald Trump în campania electorală 2016 a redat americanului de rînd încrederea într-o lume în care nu trebuie să mergi ca pe ouă, de dimineaţa pînă seara, de frică să nu lezezi sensibilităţi mult prea uşor lezabile şi într-un comportament „pe faţă“. Nu cred că, odată ajuns preşedinte, Trump s-ar apuca să ridice un zid de-a lungul graniţei cu Mexicul pentru a opri imigraţia ilegală, aşa cum nu cred că ar decreta ridicarea dreptului la viză pentru musulmanii din toată lumea. Ceea ce, ca român, mă îngrijorează e poziţia lui prea lejeră faţă de ţarul KGB-ist Putin.

În fine, înainte să trecem la posesorii numărului 2 pe biletele de vot (candidaţii pentru vicepreşedinţie), un amănunt important: alegerile din toamna aceasta vor influenţa decisiv balanţa de forţe din Curtea Supremă americană. Prin moartea neaşteptată a lui Antonin Scalia, Cei Nouă au pierdut un conservator şi sînt aproape în echilibru, deciziile recente înclinînd (doar) uşor spre liberali. Senatorii republicani au refuzat vehement să accepte discutarea propunerii pentru Curtea Supremă avansată de preşedintele Obama, cerînd ca onoarea desemnării unui candidat să fie lăsată viitorului preşedinte.

Tim şi Mike

Nu vom zăbovi prea mult astăzi asupra lui Tim Kaine şi a lui Mike Pence, pentru simplul fapt că selecţia lor a fost făcută în aşa fel încît cei doi să nu ia, niciodată, faţa candidaţilor la preşedinţie. Kaine, fost primar de Richmond şi guvernator de Virginia, a ocupat, între 2009 şi 2011, şi poziţia de lider al Comitetului Naţional al Democraţilor şi este, în prezent, senator de Virginia în Congresul Statelor Unite. Avînd în vedere starea de sănătate a lui Hillary Clinton, n-am fi foarte surprinşi ca Tim Kaine să joace, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, un rol de o cu totul altă anvergură în politica americană decît cel care i-a fost hărăzit pentru această campanie. Ultimele sondaje din Virginia arată, însă, că Tim Kaine nu este în stare să livreze, de unul singur, cele 13 voturi electorale democraţilor, aşa că Hillary va trebui să facă o serioasă muncă de campanie acolo. Mai ales că, din 1952 încoace, statul a ales candidatul republican, cu două excepţii: JFK şi Obama.

Mike Pence, actual guvernator de Indiana, n-are, în schimb, nici o problemă la el în stat. Sondajele îl arată pe Trump în avantaj clar acolo. Pe lîngă asta, alegerea lui Pence a fost şi o reverenţă adresată de Trump aripii conservatoare a republicanilor, pe care acela o reprezintă. La fel, Pence poate fi un bun liant între Casa Albă şi Capitol Hill, în cazul unei victorii. Timp de 12 ani, între 2000 şi 2012, el a reprezentat statul Indiana în House, camera inferioară a Congresului, la Washington.

Cei neinvitaţi la dezbatere

Luni, 26 septembrie, este programată, la Hofstra University, prima dezbatere televizată dintre cei doi candidaţi, avîndu-l ca moderator pe Lester Holt, succesor al lui Brian Williams ca prezentator de ştiri la NBC. Sub pragul de 15% (în sondaje), impus de Comisia pentru Organizarea Dezbaterilor Prezidenţiale pentru participare, s-au aflat libertarianul Gary Johnson şi ecologista Jill Stein.

Johnson, fost guvernator de New Mexico, a candidat şi la alegerile prezidenţiale precedente, obţinînd, însă, un scor mult sub cifrele sale actuale din sondaje: 1% faţă de 7-10% astăzi. Împreună, cei doi, Johnson şi Stein, se bucură astăzi de simpatia a mai bine de 12% din electorat. Întrebarea cea mare este nu dacă vreunul dintre ei are o şansă reală în alegerile 2016, ci de la cine vor „fura“ ei voturi, influenţînd astfel duelul Clinton-Trump.

Pînă la prima dezbatere, care indirect va răspunde şi la această întrebare, ca şi la multe altele, încă şi mai acute, mai avem exact o săptămînă. Ne vedem atunci. Vă ţin locuri în rîndurile din faţă.

Annapolis, 19 septembrie 2016