Cunoscutul om de teatru şi eseist George Banu – stabilit, de la sfîrşitul anului 1973, la Paris (unde a fost profesor universitar, la Sorbona) –, recompensat cu Marele Premiu al Academiei Franceze şi Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia al Observatorului cultural în 2014, a publicat anul trecut ultimul volum al trilogiei sale memorialistice intitulate Parisul personal: e vorba de Parisul personal – Familia din Rivoli 18 (Nemira, 2016; celelalte două volume sînt: Parisul personal – Autobiografie urbană, Nemira, 2013, şi Parisul personal – Casa cu daruri, Nemira, 2015), volum finalist la Premiile Observator cultural (la secţiunea „Memorialistică“). Tot în 2016, i-a apărut în România volumul de convorbiri cu Mircea Morariu Viaţă secundă – comentarii şi mărturii despre teatru, la Editura Teatrul Azi – Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“. Cu ocazia acestor apariţii, dar şi în contextul recentelor alegeri prezidenţiale şi al crizei mai generale (economice, culturale, identitare) prin care trece Franţa astăzi, am stat de vorbă cu George Banu despre propriul său parcurs (personal şi profesional) parizian, despre schimbările pe care le‑a suferit Franţa în decursul celor patru decenii trăite în ţara de adopţie, despre dubla sa apartenenţă culturală ori propriile dileme identitare, dar şi despre evoluţiile teatrale înregistrate de spaţiul francez. (Adina Diniţoiu)
Aţi ajuns la Paris în ultima zi a anului 1973 şi povestiţi în Parisul personal (volumul I) cum aţi petrecut noaptea de Revelion într-o companie incredibilă, chiar în mijlocul lumii literar-artistice pariziene (Marguerite Duras, Delphine Seyrig, Depardieu etc.). Care a fost contextul sosirii la Paris, de ce atîta grabă şi cum a fost posibil acest Revelion incredibil?
Întrebare esenţială, care mi s-a mai pus, dar cum, pe de o parte, mă adresez altor cititori, diferiţi, şi pe de alta, dumneavoastră, cu care intru prima oară în dialog, îmi permit să răspund şi să reconstitui aceste momente gravate în ceea ce-mi constituie blocul – sper – indestructibil al memoriei. (Eu am avut o memorie bună, aşa încît, la începutul secolului al XXI-lea, am scris un elogiu al „uitării“! Azi, însă, îndeosebi incertitudinile onomastice, accidental, intervin!) Totul a început ca în Străinul lui Camus, pe o plajă însorită de la 2 mai, unde, în mod bizar, mă regăseam singur. Splendoarea cerului, plăcerea brizei, suspensia oricărei conversaţii îmi procurau un sentiment de plenitudine, de pace cum rar resimţisem în ultimul timp. Pe acest fond, am cumpărat Scînteia şi, brutal, fără să fiu pregătit, am descoperit Tezele din iulie. Citindu‑le, cu o luciditate extremă, am „văzut“ nu „idei“, ci „nori negri“ care se anunţau: intuiam ce urma să se întîmple, şi nici o iluzie nu va reuşi să mă înşele – Dan Hăulică îmi va spune mai tîrziu: „istoria nu se poate întoarce“. În dimineaţa aceea, convingerea plecării inevitabile mi s-a impus. Exprimîndu-mi-o, un prieten întors din Franţa mi-a confirmat că, biografic vorbind, momentul era potrivit: nu eram nici prea tînăr, nici prea matur. Mînat de această temere, am accelerat pregătirea antologiei Arta teatrului, prevăzută să apară la Editura Enciclopedică (ea va rămîne, ani de zile, ca un manual bine-venit în noaptea anilor ’80), şi m-am consacrat tezei de doctorat, a cărei publicare va fi suspendată în ultima clipă şi nu va apărea decît treizeci de ani mai tîrziu la Nemira! Dificultăţile pentru a obţine paşaportul au fost accentuate de rectorul Eugenia Popovici, care îmi purta o ură pe care n-am înţeles-o niciodată, dar ele s-au rezolvat graţie a doi colegi amici, care au intervenit din interior: Constantin Măciucă şi Adrian Dohotaru, ambii dispăruţi astăzi. Convins că anul 1973 îmi era favorabil – sînt consecvent superstiţios –, nu am mai întîrziat plecarea şi m-am grăbit să mă urc în trenul de Paris înainte ca el să se sfîrşească. Am ajuns la Paris la Eugen Simion – nu academicianul, ci tînărul filozof care semna, pentru a evita confuzia omonimiei, Eugen Iacob. El lucra deja la Editura Seuil şi, integrat fiind în mediile pariziene, m-a luat la revelionul de la Marguerite Duras… Liber şi efervescent, nu simţeam nici o urmă de intimidare. Poate de aici s-a tras şi succesul meu din seara aceea. Un miracol… de neuitat! Apoi am încheiat noaptea de Anul Nou în apartamentul unor oameni de teatru argentinieni cu care, cîţiva ani mai tîrziu, mă voi împrieteni: Coppi, Alfredo Arias, Roberto Plate.
A fost greu să vă faceţi o carieră în Paris? Care au fost oamenii care v-au ajutat şi care v-au marcat în Franţa? Ce figuri v-au rămas în memoria de-o viaţă?
Totul a fost în acelaşi timp greu şi exaltant. Greu din punct de vedere financiar, dar nu universitar, căci pe 17 februarie 1974 eram angajat la Sorbona, în cel mai important departament de teatru din Franţa, graţie lui Françoise Kourilsky, care pleca în America şi‑mi ceda postul ei, dar şi lui Bernard Dort, cel mai important critic de atunci, critic în care m-am recunoscut deplin. El mi-a spus: „George, tu ai citit aceleaşi cărţi ca noi“ – un semn de sincronie care explica decizia consiliului universitar; şi altă dată: „Fără doctorat, nu te-am fi putut angaja“. Acestea au fost datele preliminare intrării mele la Sorbona. Pe de altă parte, Dort mi-a servit drept partener în descoperirea teatrului la Paris, de la Chéreau la Mnouchkine! Totul a fost complex, căci deseori – şi aceasta era o şansă – făceam dimineaţa anchete de călătorie în metrou, după-amiaza ţineam cursuri, iar seara ieşeam cu scriitori celebri şi fete exaltate, care aparţineau cercului atît de select al lui Eugen: Severo Sarduy, Philippe Sollers…
În ce priveşte lumea teatrului, i-am întîlnit, la scurt timp, pe Peter Brook, Antoine Vitez, Denis Bablet – figuri esenţiale cu care, apoi, am colaborat multă vreme. La universitate am întîlnit-o pe Monique Borie, care mi-a devenit soţie. Primele luni ale şederii la Paris au fost marcate de frămîntări sfîşietoare şi de ezitări succesive legate de întoarcerea sau nu în ţară – părinţii nu m-au ajutat deloc în această privinţă! –, dar ele s-au convertit în certitudinea rămînerii într-o luminoasă dimineaţă de Paşte, cînd Eugen, care-mi simţise îndoiala, mi-a telefonat şi a stat de vorbă cu mine. În clipa aceea, am ştiut care-mi va fi decizia.
Pe peronul Gării de Est (Gare de l’Est), în Paris, vă aştepta la sosire Annick Marty, sora lui Éric Marty, editorul operelor complete ale lui Roland Barthes şi autorul unor eseuri despre Barthes. L-aţi cunoscut cumva pe Barthes prin intermediul lui Éric Marty?
Nu, l-am cunoscut şi l-am văzut de mai multe ori pe Roland Barthes graţie lui François Wahl, care îi publica opera la Seuil. (Éric nu era decît un licean cufundat în cărţi, prea tînăr pentru mine.) Dar diagonsticul unui coleg, cu puţin timp înainte de plecare, s-a confirmat: „Caută-l pe Dort, lui îi semeni, şi nu lui Barthes“. Pe Barthes l-am citit, dar nu l-am frecventat, căci el se îndepărtase de teatru, devenise programatic semiolog, mă seducea şi mă intimida. Dar, totodată, Barthes deschidea drumuri nebănuite. Doar eu şi un scriitor cubanez, Severo Sarduy, am înţeles ce rol disident avea Le Plaisir du texte – un mic eseu apărut ca un OZN în lumea severă a ideologiei dominante, maoiste mai cu seamă! Plăcerea, iată conceptul barthesian pe care Barthes l-a activat, iar apoi, în timp, intelectualii francezi l-au devalorizat prin abuz de utilizare.
Evocaţi-ne succint contextul intelectual şi artistic parizian, în epocă, aşa cum l-aţi perceput dvs. Cum v-aţi plasat dvs. în acest context? Ca om de teatru, aţi avut contact şi cu celelalte medii artistice şi intelectuale?
Contextul era extraordinar de fecund. Marii gînditori, care au dispărut între timp, ţineau cursuri, publicau, îi citeam, preferîndu‑i pe unii altora: pe Barthes şi Foucault lui Deleuze şi Lacan, pe Bourdieu lui Derrida… A fost ultima contribuţie esenţială a Franţei la mişcarea de idei planetară. I-a urmat, însă, explozia produsă de „noii filozofi“, care, sub impactul Arhipelagului Gulag, au atacat dominaţia marxismlui în epocă, au formulat şi adoptat atitudini rebele care s-au încheiat prin dezagregarea gheţarului ideologic ce se impusese dogmatic de peste zece ani. Şi azi le sînt recunoscător!
Nu era simplu să vii din Est, cînd am ajuns la Paris. Am încercat să mă consacru doar artei teatrului, ca refugiu, şi să rămîn distant faţă de ideologia dominantă în lumea teatrului şi a multor universităţi. Eram un emigrant prea recent şi un militant prea mediocru pentru a participa la dezbaterile epocii. M-am retras în textele Orientului, al căror cititor frecvent am devenit, şi în festinul teatrului, urmărit seară de seară, cu o pasiune care mi-a adus elogii şi mi-a accelerat integrarea. Astfel, m-am iniţiat şi m-am impus ca spectator „intermediar“, între Est şi Vest.
Dacă ar fi să faceţi o listă de cinci locuri „personale“ din Paris, cum ar arăta aceasta şi din ce motive anume?
Le Pont Marie, care îmi e vecin şi de pe care văd Sena şi totodată casa unde a locuit Camille Claudel. El îmi evocă un tablou al lui Pallady care i-a aparţinut tatălui meu: cînd mă aflu în preajma lui, parcă pătrund în tabloul acela familiar.
Catedrala Notre-Dame – şi din faţă, şi din spate! O capodoperă anonimă, aceea a unei culturi azi ameninţate. Cînd mă gîndesc că nemţii voiau s-o bombardeze, mă îngrozesc şi azi. Dar un atentat n-a fost recent evitat, în ultima clipă, în zonă? Ameninţările revin! Cum să ne apărăm?
Les Jardins du Palais Royal – o grădină închisă ca un salon particular, rectangulară şi pură, o emblemă secretă a Franţei!
Teatrul Les Bouffes du Nord – teatrul lui Peter Brook. Un vechi teatru ars şi în ruină, redescoperit de marele regizor care a asociat Vechiul şi Noul, realizînd o metaforă arhitecturală exemplară în lume. E, dincolo de spectacole, moştenirea lui Brook.
Place de la Concorde – un spaţiu circular perfect, avînd în centru obeliscul egiptean rechiziţionat de Napoleon, un spaţiu care se deschide spre Jardin des Tuileries, Adunarea Naţională, les Champs Elysées. Un spaţiu ce devine magic cînd se lasă noaptea şi se aprind felinarele. Aici, entuziast dar profund melancolic, mi-a mărturisit o dată Cioran: „cînd mă gîndesc că n-o s-o mai văd“…
Ce s-a schimbat în Paris în toţi aceşti ani de cînd locuiţi acolo? Ce anume regretaţi mai mult din ce s-a pierdut?
S-a diminuat efervescenţa intelectuală… intervin, ici şi colo, figuri legate doar de contextul francez, şi s-a impus un filozof doctrinar, vechi şi constant maoist, Alain Badiou. Succesul lui a fost confirmat în urne de succesul demagogic al lui Jean-Luc Mélenchon. O frustrare subterană, un resentiment intens hrănesc azi discursurile politice şi filozofice din Franţa, care, în schimb, se impune strălucit pe plan ştiinţific, de la matematică la biologie. Dar aceste reuşite n-au o incidenţă mediatică semnificativă. Franţa e tristă şi îşi rememorează crispat trecutul celebru. Pe de altă parte, succesul extremei drepte, confirmat prin reuşita Frontului Naţional, atestă sfîşierea actuală a Franţei, care, în ciuda Luminilor de altădată, se înscrie în mişcarea reacţionară generală, de la Trump la Brexit. Franţa capitulării… Eu nu mai sînt contemporanul acestei lumi! Şi sufăr, mă întristez, căci eu am ales o ţară în care azi mă simt… străin! Şi totuşi, cînd spiritul timpului impune în lume, de la Varșovia la Washington, de la Budapesta la Londra, partide radical conservatoare, Franța rezistă și se revoltă. Tristă ieri, ea se regăsește și rezistă azi. Aceasta îi e revanșa. Dincolo de rezerve și de critici, în seara de 7 mai, Franța a reînviat. Iar pe 8 mai, serbăm victoria contra fascismului. 7/8 mai 2017 – cele două date s-au asociat și, la Paris, împreună, rămîn de neuitat.
Aceeaşi întrebare legată de zona teatrală – ce s-a schimbat în teatrul francez în aceşti ani, urmăriţi fenomenul teatral actual? În România există, după ştiinţa mea, două tendinţe vizibile şi aparent distincte, aceea estetică, respectiv cea socială – există tendinţe similare în Franţa?
Teatrul francez nu dispune decît de un interes limitat azi. Supravieţuiesc Ariane Mnouchkine şi al său Théâtre du Soleil. Teatrul de artă e orfan de figuri exemplare, regizorii străini sînt cei care semnează marile reuşite la care asistăm: Ostermeier, Warlikowski, Wajdi Mouawad, Romeo Castellucci, Tiago Rodrigues. Au apărut „colective teatrale“, care reactivează vechiul mit iluzoriu al „lucrului colectiv“ – dar, în general, după un succes, ele nu confirmă, deşi toate şansele le sînt acordate. Instituţia teatrală are nevoie de „carne proaspătă“. Ea, însă, e repede consumată şi… perspectiva duratei de viaţă a acestor colective pare a fi strict limitată. Asa-zisul „teatru social“ nu a revenit încă, acum domină abuziv moda „teatrului generaţional“. Eu nu-l mai frecventez, ca înainte, cu fidelitate, căci, îmi spun, nu-mi mai rămîne timp pentru a le urmări parcursul pînă la capăt. Să continue singuri… eu cobor, uşor-uşor, din tren. În schimb, Franţa se distinge prin forme originale „alterantive“ – teatrul de stradă, spectacolele de circ –, ca şi cînd politicul, abandonat din fericire, a lăsat cîmp liber ludicului, iar perspectiva utopică a viitorului a făcut loc entuziasmului trecător al clipei.
Pasiunea pentru artele plastice e complementară pasiunii pentru teatru, cele două sînt legate între ele?
Pentru mine e complementară, căci îmi place să văd „figuri“ pe scenă şi în tablouri… figuri încarnate sub ochii mei, sau figuri pictate… Arta abstractă nu mă atrage! Paul Klee picta şi fabrica marionete. Gordon Craig şi Adolphe Appia, marii reformatori, de asemenea. Picasso, Miró, Chagall au fost pictori geniali şi decoratori de teatru. Soţia mea a scris recent o carte despre corpul de teatru şi corpul sculptural. Da, eu mă recunosc în şi mă satisface această „coabitare“, uneori reală, alteori mentală, a artelor graţie corpului ce le asociază.
Cum vă situaţi astăzi, identitar, între Franţa şi România?
Am înţeles un lucru grav: în prima parte a exilului meu la Paris, nu puteam reveni în ţară. Era imposibil. Dar această interdicţie, în realitate, m-a ajutat, permiţîndu-mi să mă integrez, evident, pe fond inevitabil de nostalgie. Ea era atenuată graţie prietenilor care mă vizitau uneori, sau emisiunilor de la Europa Liberă, dar ea nu-mi afecta apartenenţa recentă la „cultura‑gazdă“ („la culture d’accueil“), aşa cum se întîmpla cu colegii greci, care puteau face un du-te-vino permanent între Notre‑Dame şi Acropole. Apoi au intervenit evenimentele din ’89, care m-au perturbat şi destabilizat: româna ţîşnea ca un izvor rebel de sub vocabularul francez, trăiam încă aici, dar „afectiv“ eram acolo!
Azi, pariul constă în a-mi asuma condiţia dublă, asemenea unui Arlechino „slugă la doi stăpîni“. Încerc să asum, de fiecare dată, local şi punctual, afilierea alternativă la o ţară sau la alta! Aceasta-mi e azi condiţia. Şi programul se formulează astfel: să aparţin complet Franţei, cînd sînt aici, şi României, cînd sînt acolo. De aceea, îmi construiesc frontiere interioare. Ele îmi evită diluarea şi riscul de a uita unde sînt! Zidul meu personal îmi e necesar.
Interviu realizat de Adina Diniţoiu