Tristeți, eșecuri, muzică

Într-o scenă celebră din romanul Rămășițele zilei, cînd domnișoara Kenton îi aduce la cunoștință trista veste a morții mătușii ei, Stevens se simte stînjenit și, neștiind ce să facă, încearcă să schimbe vorba, dîndu-și seama abia apoi că a uitat să-i prezinte condoleanțe eficientei menajere de la Darlington Hall. Iar cînd Stevens realizează acest lucru, el are, deopotrivă, revelația că este deja prea tîrziu pentru a mai încerca s-o consoleze în vreun fel pe domnișoara Kenton. Și deși nu puțini critici au avut tendința să considere recentul volum de povestiri al lui Kazuo Ishiguro un pas înapoi în ceea ce privește realizarea artistică, prin raportare la indiscutabilele capodopere ale scriitorului, Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg reprezintă un extraordinar exemplu de proză de atmosferă, preferata lui Ishiguro, care nu pune accentul pe exprimarea clară, ci mai degrabă pe sugestie și pe o excelentă tehnică aluzivă, toate textele din volum putînd fi, practic, citite prin raportare la momente esențiale ale romanelor sale anterioare, fie că e vorba de Rămășițele zilei, de Amintirea palidă a munților ori de Pe cînd eram orfani. Căci, la fel ca în scena amintită, avîndu-i ca protagoniști pe Stevens și pe domnișoara Kenton, personajele din Nocturne […]