Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Triumful zilelor noastre: nici formă, nici fond!
- 19-07-2012
- Nr. 633
-
Tudor BANUŞ
- Internaţional
- 2 Comentarii
Noi apariţii editoriale în peisajul artistic francez merită să fie semnalate, datorită curajului, originalităţii şi remarcabilei lor convergenţe de analiză, confirmate de actualitatea expoziţională. Eseul venerabilului filozof Nicolas Grimaldi rezumă, prin titlul cărţii sale Efervescenţa vidului (Grasset, 2012), constatarea unei situaţii paradoxale: asistăm, în prezent, la extenuarea şi, concomitent, la inflaţia artei. Specificul operei de artă din toate timpurile, observă el, este noutatea ei permanentă, fiecare nouă privire declanşînd o nouă contemplare admirativă, ce nu provine nici din aparenţa şi nici din materialitatea ei. Ea provine din jocul ce consistă în reînnoirea perpetuă a interpretării diferite a sensului ei. Arta se prezintă ca un model a ceea ce mai noi toţi aşteptăm de la viaţă, eliberată de oboseală şi de uzură… Nicolas Grimaldi constată că arta contemporană a repudiat orice fel de intenţionalitate şi şi-a interzis ea însăşi orice semnificaţie. Ba chiar revendică insignifianţa, lucru ce n-a împiedicat ca o anumită castă să o adopte cu entuziasm. Chiar atunci cînd e şocantă, ea nu deranjează pe nimeni. Nehrănind în nici un fel imaginaţia, ea poate fi privită fără să fie văzută. Un nou joc îl înlocuieşte pe cel care a funcţionat timp de milenii: societatea contemporană se preface că […]
Regret (copilăreşte) că n-am fost eu întîiul care să semnaleze excelenţa acestui text de primă importanţă. Neaşteptîndu-mă să-l văd pe Tudor Banuş în postură de cronicar plastic şi teoretician, – ei bine, nici nu l-am văzut! Ceea ce denunţă, prin Nicolas Grimaldi, recenzentul e avangarda ca penibil conformism, ca impostură şi manipulare, prin tirania unei critici care uzurpă orice artă, punînd în locu-i, prin sugestie de tip perfid-iluzionistic, propriu-i discurs sofisticat. Această critică dictatorială, prepotentă, chiar şi cînd glasu-i e de galeşă sirenă, aduce cu manipularea, de către Prinţul Danemarcei, a oportunistului Polonius, bazată pe, să zicem, iluzia nubigenă: pe (fireasca, altfel) „nubillusio”. Cu deosebirea că Hamlet nu practică, printr-asta, marketingul (specific unei critici cointeresate). Ca să fii azi, aşa-zicînd, conservator, în sensul de-a nu fi mereu dispus să aplauzi falsa avangardă, epigonică şi desuetă,-n fond, şi, pe deasupra, găunoasă, întemeindu-se, adică, pe neant, îţi trebuie acel curaj care se cheamă şi bun-simţ; iar dacă eşti nu numai critic, dar şi artist, ca Tudor Banuş, ai nevoie (ca să nu pari c-o faci din pur resentiment) de o îndreptăţire ce derivă din arta cea pe care o practici şi cultivi tu însuţi. Cine, bunăoară, cunoaşte şi admiră minuţia plasticii lui Tudor Banuş, una de-a binelea halucinantă, ca şi oroarea sa de vid, înţelege, sper, motivul pentru care „minimalismele”-i repugnă. – Nu mai insist (căci nu e locul potrivit), bucurîndu-mă că am prilejul să-l felicit şi salut, aici, pe Tudor Banuş.
De citit cu ATENŢIE de la cap la coadă, şi de băgat „la” CAP !
Artiştii şi poeţii să ia aminte, şi să rumege, dacă pot, măcar acest Eseu formidabil, dacă NU, să pună mîna pe cărţile aici pomenite, şi să le citească din scoarţă-n scoarţă de trei ori dintr-o dat’.
Restul va curge de la Sine, Snobismul gratuit e oricum IMOND.