Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Tuşa de tuş
- 11-06-2014
- Nr. 726
-
Şerban FOARŢĂ
- CIVILIZAŢIA FOTBALULUI
- 19 Comentarii
Prolog Şi eu jucat-am fotbal la anii-mi fragezi, dar, prea ageamiu la dribling, adică ducăreală – cu-amărăciune-n suflet, dar fără şucăreală, lăsat-am dîra,-n urmă, a graniţei de var. Gazonul era verde, azi – nu ştiu cum să spun; nici mingea nu mai sare, iar sarea-şi pierde gustul; joc fotbal în fotoliu şi mult prea rar; pe-ngustul ecran, balonu-aduce cu unul de săpun… Cît despre sportul-rege, ajuns cam la etatea Patriarhilor, printr-însul dăm vrednicul tribut al nostru,-a căror viaţă, acelaşi atribut îl are – şi anume osingurădătatea. Fotbalul paradisiac (I) – Mai las-o-ncolo, vameşe Rousseau! În sport e ca în muzică: violei nu-i zicem flaut… Ăsta e sau volei, sau handbal. – Ba e fotbal. Şi e o dizgraţie (între pseudomagnolii, pe iarba belepòcei, în maio şi mustăcios, cu mingea ca un „O“ solar şi roşie-măr – pe care Noli me manutangere nu-i scris) că nu mai poţi să joci, căzutule, şi tu, pe un teren edenic, împăcat, niznai de henţ (cum alţii, de veşminte), un fotbal inocent, de dinainte de penalty, de culpă şi păcat! Fotbalul paradisiac (II) Originar, păcatu,-n fotbal, dacă e henţul – să joci fotbal manual, nu, însă,-n şampionatul anual, pe un covor […]
A şti cu mingea ( = a fi bun tehnician şi as la dribling).
Incipitul la „Dacă-i vorba de pommes şi alte poame” este, desigur, „Pentru” (iar nu „Entru”)!
Entru francezi (şi francofoni), să zicem, Arborele prohibit (şi delicios) n-ar trebui să fie mărul, dar piersicul: pêcher-péché. – De dorul unei păcătoase piersici, din(spre), însă, Arborele trainic al (nere)Cunoştinţei omeneşti. suferă,-n „Mon Faust”, şi Diavolul lui Valéry: ” Et jamais personne n’a idée de m’offrir à moi la moindre pomme, pêche ou poire!” Pêche între pomme şi poire, adică între, în retroversiune, malum şi pirum, i.e., prin falsă etimologie, între le mal şi, apogeu al său, le pire!
Germania n-a aratat inca nimic, Portugalia a fost foarte slaba, nici n-o vad trecand de grupe. Cum ziceti prea bine:
„Eu, minge, te caut,
şi tu eşti în aut!”
Cam asa si cu Portugalia, mereu in… aut!
Mulţumesc pentru frumoasele cuvinte…
Ce spuneţi de Germania?
Mulțumesc de vorbă bună, Maestre!
Eu am zis mereu ”Armata” – așa-i ziceau toți, pînă să devină Steaua, chiar dacă denumirea oficială era CCA. Tot CCA era și restaurantul armatei, din București. Și biblioteca vecină, partea a unui club cultural pentru militari și familiile lor. Care tot CeCeA, cum altfel?
Ba era și grădina de vară a CeCeA, în Cișmigiu.
În schimb, Dinamo a fost mereu Dinamo. M-a-ntristat să văd că ultrașii dinamoviști au adoptat porecla ”Cîinii Roșii”. De prin anii 960, venea – și-nțelesul era străveziu: cîini comuniști/ai comuniștilor. Nu Cîinii Polițiști, cum poate c-ar fi fost mai apropiat de menirea lor, de organe de represiune.
Am fost și eu pe Locomotiva, la Severin. Eram cu doi bărbați tineri – pe la 30 de ani – tata și cumnatul său, de la Severin. Cu un autobuz ca vai de el, și cu o taxatoare trupeșă, care se-agita-n cușca ei, să nu-i scape vreunul netaxat. Iar bărbații cu care eram își făceau semne băiețești – de fundu-i mare și vîrtos, li se-agățaseră ochii.
Ce chestie! Tot ce-mi amintesc despre fotbalul urbei noastre natale e olteanca aia trupeșă.
Mai sus, vizind (mai) sus, am comis-o, cu regret . Jeu/x de pomme/s, cum se cuvine, deci.
N-am stire cum a ajuns Vamesul la Guggenheim, dar, fiind, cindva, arta contemporana, ar fi putut salaslui si in omofonul titlului.
E straniu (sau poate normal) ca un joc cu balonul rotund , avind, azi, audientsa planetara si suspect- de nu cumva chiar culpes- de legaturi cu diavolul (ochiul lui, mai specific) sa poata fi asociat cu un mythe (grand récit) de fondation ce ne trimite tocmai in gradina Raiului (avatarizata, n’est-ce pas? in tabloul lui Rousseau) . Caci si acolo fu un joc (jeu interdit, daca-mi amintesc bine) cu un corp rotund, nefast prin consecintse, avind, dupa unele marturii ( Paris troianul, gradina Hesperidelor, Wilhelm Tell, Alba ca zapada, Prislea, Newton usw) vocatie a crea situatii limita/extreme. Si poate nu-i lipsit de interes ca numelui/ numelor jocului i/li s-a asociat jocul onomastic : Rugby , nume de scoala ; soccer –pur joc lingvistic eliptico-syncopic- , e/migrat din( (Football) Association (socca ->socker ->soccer) . Iar tusa/tusica primordiala pentru mine fu expresia alintului tantelor lor de catre copiii din vecini . Tusa Léonie, ar zice nemuritorul.
De cand cu poeziile si poemele Dumneavoastra dedicate fotbalului ma uit cu tot mai multa placere la meciuri. Si sunt fericit ca se dau goluri multe, ca Spania nu mai detine suprematia, ca ca Italia e… Italia, iar Olanda poate castiga,cu echipa pe care o are,Campionautl Mondial. N-am fost deloc impresionat de Brasilia…1
Pe vremea lui Voinescu, numele Stelei/Steauăi era neinspiratul CCA, „Casa centrală a armatei”.
Azi, 16 iunie, fiind ceea ce se cheamă Bloomsday, îl salut pe domnul Gheorghe Câmpeanu, de departe, – ca pe, de departe, cel mai fidel, fervent joycian din câţi ştiu eu!
InimaRea, – fără a fi un microbist al Stelei (sau, mai degrabă, Steauăi, – căci eram unul al echipei feroviare), Voinescu ne (pe mine şi câţiva prietenari) înnebunea. Astfel că (prin, parcă, ’52, având eu 10 ani), la un amical între echipa (tot feroviară) a Severinului (divizia B) cu Steaua, ne-am strecurat, în ultima repriză, în spatele porţii lui Voinescu, pe gazon, holbându-ne la el tot meciul. Era, într-adevăr, un zmeu, un zeu, – iar între noi (pe care nu-i vedea) şi el, erau vreo 4 m.
Cât despre Dvs, sunteţi un admirabil povestitor, aş zice: unul înnăscut.
E-al nostalgiilor tărîm, 1900 – toamna, spre asfințit. Anii seculului, ca orele zilei – măsoară curgerea vieții, toamna. Primăvara, pe-a morții abia născînde.
”Pe 23”, toamna, începea Campionatul. Cîte două meciuri în cuplaj, duminică de duminică. O mulțime-n albul cămășii cu mîneci scurte, sub soarele încă bărbat, al lui septembrie. Din tribune și peluze, se ridicau vălătuci de fum de Carpați fără, Mărășești, poate că și de Plugar.
Ca la 50 de mii de spectatori, la fiece cuplaj, afară de cele bucureștene, cînd nu mai era loc nici pe scări, de trebuia să iau mulțime de-njurături ca să pot bea apă de lîngă gardul metalic al terenului, unde plasaseră țîșnitoarele. Și ca să pot urca la loc, unde nu-mi găseam locul – mă plictisea fotbalul. Țineam și eu cu Armata – ca tata – dar nu juca mereu. Și dacă juca, singura distracție era să-i recunosc pe frații Zavoda, pe Apolzan, pe Toma – portarul meu favorit, căci Țop (Ion Voinescu) nu-mi plăcea, prea trăgea tot timpul de chiloți.
Cu Voinescu, aveam a mă-ntîlni tot pe 23, la un meci de pomină, după cam 30 de ani: Dinamo bătuse cu 3-0 o echipă germană, în Cupa Orașelor Tîrguri. Îmi căutam un loc în șuvoiul năvălind spre ieșire, și-am sărit între doi, sprijinîndu-mă puțin de colonelul din față. Să mă bată ăla, și mai multe nu! Nu respectam haina militară, deranjam ditamai colonelul Armatei Populare.
Era Voinescu, la fel de apucat ca-n zilele tinereții sale, cînd îl urmăream la antrenament, în Ghencea, cum îi trăgea Constantin la poartă.
Acum, eram și eu bărbat în floarea vîrstei, și-l priveam cu milă pe colonelul ăla care-și căștigase gradele trăgînd de chiloți și zburînd din bară-n bară, de rămînea lat minute-n șir, după contactul cu stîlpii porții. Zău de nu i-aș fi pupat mîna dacă zicea ”Eu sînt Voinescu, bă!” Dar așa, ”colonel” – în uniformă, de formă, că ce drac de regiment putea el comanda?
În acele clipe, mi-am amintit de cel mai frumos meci pe care nu l-am văzut, România-Turcia. Picase-ntr-o duminică sortită unei nunți pe la țară, pe undeva, și-ascultam doar la radio. Îl întrebam pe tata ce echipament aveau turcii, iar ăl bătrîn făcea mișto de mine: Cu șalvari și papuci, cum altfel?
Fusese tot 3-0 pentru noi – normal, mă gîndeam. Păi, cum să-i dea turcii ăia gol lui Voinescu, cu papucii lor cu vîrfu-ntors? Dar muream de ciudă că nu-i văzusem și eu alergînd în șalvari, ca-n poemul Gruia lui Novac: Surpă Gruia schelele, coborînd la vale/ Turcii-și pierd obielele și papucii-n cale.
Treptat, albul tribunelor și peluzelor dădea-n cenușiu – se lăsa frigul, venea ploaia sîcîitoare. După 4-5 ore de stat în ploaie mocănească, eram ud pînă la piele, cu tot fîșul meu, cu tot. Se schimbase generația fotbalistică, era rîndul lui Tamango, al Mopsului – Pavlovici și Raksi, la Steaua. Un teren greu, mocrilos, o plictiseală de zile mari, într-un Tăciune fumuriu de-atîta ploaie deasă, rece. Dar oamenii ăia se bucurau de fotbal și la 0-0 (Dinamo-Rapid). Erau, între bucureștene, niște rivalități pe cinste! Rapidul bătea Dinamo cînd îi era lumea mai dragă. Tot așa, Progresu pe Steaua.
Am trădat Armata, am început să țin cu Rapidul. Tata mă privea-ntr-o dungă – așa: Ce mai microbist ești și tu!
Ca să aflu, spre sfîrșitul vieții lui, că și el fusese rapidist la-nceput dar trecuse la Armata, că ajunsese ofițer, deh…
Însă micorbiștii erau frați între ei, nu se omorau ca acum. Cred că-s vreo 15 ani de cînd, prin Drumu Taberei, fiind, auzeam un puști – ca mine, cîndmergeam ”pe 23”: M-a făcut mama stelist/Să omor un rapidist.
Ce zici tu, colo, mă – l-am întrebat.
– Ce, nene, ești rapidist?
PS: Nimic despre Brazilia și Mondiale. Brazilienii și-au închiriat țara, să nuntească acolo o multinațională – FIFA. Și se uită-ncruntați și-ndîrjiți prin gardul viu și-narmat care păzește sărbătoarea asta pentru bogați, care-ajunse fotbalul mondial.
Ehei, unde-s vremile cînd îl pofteai pe Gîscanu, la o țuică Doi ochi albaștri, după meci? Ori cînd căpitanul Naționalei – Cornel Dinu – se fălea că-l invita naș’su, Fănuș Negu, la un vin perfect*, la Lido, pe terasă?
*Alb, rece, mult și gratis.
Într-adevăr, où sont les touches d’antan?
Tuşeul a pierit, şi el, odată cu acestea.
I-a luat locul tupeul!
@ Domnului Şerban Foarţă
…dupa ce m-am delectat cu ‘microbismele’ Dvs. incantatoare. Multumesc!Cum se spune pe la noi, Uruguay, Shmuruguay…
Asa ca maine fiind Bloomsday, ma voi gandi mult la Dvs.
“All Moanday, Tearday, Wailsday, Thumpsday, Frightday, Shatterday.”
Câteva stereotipuri pentru uzul (şi abuzul) viitorilor comentatori de fotbal:
Portocala mecanică (Olanda, bineînţeles)
Mașina de război (germană)
O minge pe care scrie/scria gol
A-i rașcheta cuiva genunchiul (sau alt fragment constitutiv, – expresie nu fără o doză de sadism)
Determinare ( = hotărâre și/sau, la limită, dârzenie)
Expertiză ( = experienţă)
Letal ( = mortal ; un șut letal !)
Tupeu ( = curaj)
A pune presiune pe… (un individ sau o echipă)
Adversarul trebuie să fi e nimicit, zdrobit sau spulberat
și, mai cu seamă, umilit, ba chiar și ridiculizat.
Amin!
Autoportretul tandru din Prolog ma ispiteste si nu am rabdare sa stau pe tusa. In vibratia cuvintelor aud un concert de pian, un solo pe tusele pianului, caci tastatura pe care o utilizam astazi pentru scris e doar o amintire a tuselor de altadata…Unde sunt tusele de altadata, as parafraza cu indrazneala unuia caruia i se mai face dor de masina de scris. Nu ignor nici tusele artistului plastic si constat ca „granita de var” a fost tarmul unui alt taram. Si nu mai zabovesc pe aici, ca nu cumva sa ma prind in „alba funie” din epigrama.
Sper să aveţi dreptate…
Vă mulţumesc, la rându-mi.
*
Cât despre Uruguay-ul „meu”, după, astăzi, 1-3 cu Costa Rica, rămân în gând cu-acela de acum 64 de ani fără o lună şi strig : «Olé, Alcides Ghiggia».
Sa tot privesti la Campionatul mondial si la victoria entuziasmanta a Olandei asupra Spaniei avand alaturi poeziile maestrului Foarta!
Victoria Olandei si minunatele amintiri footbalistice ale maestrului Foarta ne fac vara mai placuta si mai suportabila!
Va multumesc.