TVR 55. Lumini şi umbre (II)

Ar fi simplist să vorbim despre Televiziunea Română din perspectiva strictă a cetăţeanului responsabil sau a unui eu ideal – pentru că, aşa cum scria Radu Cosaşu deja în 1967, „acasă, nu mai pot urmări idei rostite ca într-un amfiteatru de facultate, nu mai pot vedea şi auzi oameni mişcîndu-se şi vorbind ca la teatru […] prezentatorul trebuie să mă privească în ochi, fiindcă-i cer să stăm de vorbă şi el trebuie să găsească mijlocul de a mă captiva, doar privindu-mă în ochi şi vorbind“ (1.)    Nu putem înţelege ceea ce a însemnat Televiziunea Română după 1989 şi ceea ce înseamnă astăzi, fără a pătrunde în discursul unei culturi televizuale, despre care s-a vorbit într-o anumită măsură în anii ’60-’70, dar despre care nu mai vorbeşte  nimeni în România la începutul anilor ’90. Et pour cause. Cultura televiziunii S-a scris foarte puţin, şi aproximativ, despre Televiziunea Română. În regia TVR apar cărţi aniversare (Tamara Paşca, Alexandra Orban (2.)), iar la diferite edituri sau în reviste apar studii despre politici TV instituţionale (Valentin Nicolau), articole despre istoria TVR (profesorul Ilie Rad (3.) de la Cluj), compendii (Ionel Bucheru) şi, anul trecut, o teză de doctorat, încă inedită, în limba engleză […]