TVR în Epoca de Aur (II)
Alexandru MATEI – O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983)
- 14-02-2014
- Nr. 710
-
Bianca BURŢA-CERNAT
- ISTORIE CULTURALĂ
- 2 Comentarii
Inaugurată pe 31 decembrie 1956 – după două-trei decenii de experimente privind transmiterea imaginilor la distanţă, experimente perfect contemporane cu întreprinderi similare din alte ţări europene (!) –, Televiziunea Română ajunge, la începutul anilor ’70, a cincea televiziune din Est (după Iugoslavia, URSS, RDG şi Ungaria) ca număr de programe şi a douăsprezecea – ca număr de ore de emisie. „Cu o întîrziere, din punct de vedere tehnic şi social, de aproape zece ani, televiziunea română are parte de acelaşi handicap instituţional ca şi cea franceză, respectiv dependenţa sa faţă de puterea centrală, faţă de stat (şi, în mod sigur, faţă de partidul comunist ca instituţie de stat), dar într-un grad mult mai mare“, observă Alexandru Matei în cartea sa, O tribună captivantă, deloc timorat în a face comparaţii şi în a semnala paralelisme care, pentru alţii, în virtutea unor preconcepţii şi a unor blocaje ideologice, ar fi de neconceput. Despre adeziuni intelectuale Cine se aşteaptă ca în studiul lui Alexandru Matei despre Televiziunea României socialiste să găsească, dincolo de acribia cercetării propriu-zise, şi afirmarea unui angajament ideologic clar „anticomunist“ (asumarea unei sănătoase atitudini moralizatoare…) va avea, citind O tribună captivantă, o mare dezamăgire. Autorul volumului de faţă înţelege cu […]
draga Razvan:ca sunt d-acord cu tine: *o singura veatza*
chiar conteaza…
Sa lasam ”statistica” pantru *altzii*…
Cu drag,
Nea Marin
Stimata colega,
Va marturisesc ca am citit textul dumneavoastra nu fara oarecare uimire, surprins fiind de atitudinea dezinvolta cu care sustineti ca un cercetator ar trebui sa aiba „o implicare onestă, lucidă şi pe cît posibil neutră politic în investigarea unui cîmp problematic”, afirmatie a carei esenta se regaseste – „negru pe alb” – si in studiul pe care il recenzati.
Asumandu-mi riscul de a fi catalogat aprioric drept „tezist al noului dogmatism anticomunist” (desi preocuparile mele vizeaza alte spatii geografice si istorice), in numele „rezonabilitatii” pe care o invocati, ingaduiti-mi observatiile de mai jos.
Daca, in calitate de cercetator al unei perioade, gasesc – de pilda – o fotografie a unui individ imbracat in uniforma indreptand un pistol spre tampla unei femei cu un copil in brate, sunt obligat ca ceretator sa o integrez corpusului meu de imagini. Insa nimic nu ma poate impiedica sa ma revolt.
Si nu doar in simpla mea calitate de om, ci tocmai din ipostaza cercetatorului care are imaginea de ansamblu asupra atrocitatilor unui regim si ale unei perioade. Revolta nu e doar impotriva unui eveniment singular, conservat si (re-)actualizat de fotografie ca dovada a unui posibil accident, ci tocmai impotriva multiplicarii, reproductibilitatii si repetabilitatii sale ori, altfel spus, a generalizarii si banalizarii crimei ca atare.
Pe scurt, simplul fapt de a gasi (a lua la cunostinta) o astfel de marturie se autoconstituie in proba incriminatorie, in primul si in primul rand din perspectiva umana si de-abia apoi juridica, pentru ca nimic nu poate justifica o crima.
Iar incerarea de a trivializa fie si o singura crima (daca nu mai multe) in numele unei asa-zise obiectivitati stiintifice (netrucarea despre care aminteati) – atentie, nu vorbim de electronii din fizica sau de soarecii de laborator din biologie, ci de oameni – ar trebui sa fie, dupa umila mea parere, daca nu inacceptabila, cel putin riscanta. Fie si numai pentru ca ar insemna ca o afirmatie precum ‘moartea unui om e o tragedie, moarea catorva milioane e doar o statistica’ e perfect legitima.
Cu defrenta,
Razvan Livintz