Tzvetan Todorov, un umanist contemporan

În mediul academic, Tzvetan Todorov (1 martie 1939-7 februarie 2017) a fost perceput o vreme drept unul dintre reprezentanţii cei mai autorizaţi ai structuralismului francez, alături de Roland Barthes, de Gérard Genette şi de Julia Kristeva. Teoretician al literaturii şi poetician, interesat, în deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, de problematica formelor şi structurilor naraţiunii (Gramatica Decameronului, 1969; Poetica prozei, 1971), de raportul dintre limbă şi gîndire (vezi, de pildă, excelentul studiu publicat în 1977, Teorii ale simbolului) şi de articulaţiile fantasticului (Introducere în literatura fantastică, 1970), Todorov este cel căruia îi datorăm redescoperirea formaliştilor ruşi (prin antologia de texte publicată în limba franceză, în 1966). Originar din Bulgaria – o ţară comunistă în anii studenţiei sale –, teoreticianul francez descoperise, în textele formaliştilor ruşi, un model de abordare a literaturii care-i permitea să ignore ideologia oficială, după cum mărturisea, mult mai tîrziu, în eseul din 2007, Literatura în pericol: „Dar cum să vorbeşti despre literatură fără să te supui exigenţelor ideologiei dominante? Eu m‑am angajat pe una dintre puţinele căi care îţi permiteau să scapi de înregimentarea generală. Ea consta în a te ocupa de subiecte fără conţinut ideologic, deci, în operele literare, de ceea ce atingea materialitatea însăşi a textului: formele sale lingvistice. Nu eram singurul tentat de această soluţie: începînd cu anii ’20 ai secolului XX, formaliştii ruşi deschiseseră deja calea, urmată apoi şi de alţii“. Cînd istoria se află în plină ebuliţie, spiritul secretă un limbaj aparte, o carapace menită să protejeze şi să ascundă sau, de cele mai multe ori, să disimuleze intenţiile şi finalitatea demersurilor artistic şi teoretic, deopotrivă. Aşadar, nu e deloc întîmplător că tocmai Todorov va demara, împreună cu Julia Kristeva, procesul recuperării formaliştilor ruşi, traducîndu-i în limba franceză şi promovîndu-le ideile în cercurile academice, la aproape patru decenii de la suprimarea mişcării formaliste, în 1930, de către Troţki. Determinat de constrîngerile ideologiei totalitare, interesul exclusiv al teoreticianului pentru tehnica literară dispare cu totul după o perioadă mai mare de timp petrecut într-o democraţie autentică. E drept că, în Franţa, Todorov îi întîlneşte pe Gérard Genette şi pe Roland Barthes, alte nume grele ale şcolii structuraliste, care, deşi nu avuseseră de-a face cu aberaţiile regimului totalitar de tip comunist, erau preocupaţi şi ei să exploreze limbajul şi structura textului. Ulterior, şi ei, asemenea lui Todorov, s-au reconvertit la un alt tip de discurs, mult mai flexibil şi mai atent la relaţiile dintre literatură şi contextele sale.

În lumina acestei istorii personale, nu e deloc surprinzătoare treptata lui reorientare, dinspre poetica şi teoria textului spre problematica răului şi a confruntării cu extrema, din­spre interesul pentru limbaj şi forme spre ceea ce avea să numească, în Noi şi ceilalţi (1989), „comunitatea subiectului şi a obiectului şi inseparabilitatea faptelor şi valorilor“. Odată ajuns în Franţa şi eliberat de constrîngerile ideologice, dar nedispus să uite ororile regimului comunist, Tzvetan Todorov va fi din ce în ce mai mult atras de eseul moral şi politic, mai potrivit pentru a răspunde la întrebarea care l-a preocupat constant: „cum să te ocupi de omenesc fără să iei atitudine?“. Cum interesul lui pentru literatură nu s-a diminuat nici o clipă, deşi ti­tlurile volumelor publicate după 1982 (anul apariţiei volumului Cucerirea Americii) indică o schimbare de tematică şi de perspectivă – Noi şi ceilalţi (1989), Confruntarea cu extrema (1991), Omul dezrădăcinat (1996), Grădina nedesăvîrşită (1998), Abuzurile memoriei (1999), Memoria răului, ispita binelui (2000), Teama de barbari (2003), Experienţa totalitară (2010) etc. –, Todorov pledează convingător pentru restabilirea relaţiei semnificative dintre literatură şi lume, convins că „asemenea filozofiei şi ştiinţelor umaniste, literatura este gîndire şi cunoaştere a lumii fizice şi sociale în care trăim. Realitatea la care aspiră literatura este, foarte simplu (deşi nimic nu e mai complex, în acelaşi timp), experienţa umană“. În opinia sa, literatura „permite o mai bună înţelegere a condiţiei umane şi transformă din interior fiinţa fiecăruia dintre cititorii săi“, oferindu-ne, astfel, posibilitatea cunoaşterii. Reflecţia etică pusă în pagină de Todorov este, adeseori, ilustrată cu exemple furnizate de literatură, selecţia autorilor investigaţi de teoreticianul francez ilustrînd convingător conceptul de umanism critic pe care acesta îl propune în Memoria răului, ispita binelui. Pentru Todorov, ca şi pentru Paul Ricoeur, a investiga răul – din perspectivă antropologică, filozofică sau religioasă – înseamnă a reflecta asupra condiţiei umane, concluzia la care ajung amîndoi (pe căi şi cu metode diferite) fiind aceea că răul ţine de o problematică a libertăţii şi/sau a moralei.

După mai multe decenii în care interesul cercetătorilor, critici şi teoreticieni ai literaturii, s-a îndreptat preponderent spre elaborarea unor concepte şi teorii din ce în ce mai sofisticate, din ce în ce mai desprinse de faptul literar viu, studiul literaturii pare să fi ajuns în impas, cîtă vreme acest gen de abordare are drept consecinţă confuzia între scop şi mijloc. La o concluzie asemănătoare ajunge şi Tzvetan Todorov, considerat multă vreme unul dintre exponenţii de vîrf ai structuralimului, convertit ulterior la un discurs mult mai flexibil şi mai deschis către dimensiunea antropologică a literaturii. În Literatura în pericol, teoreticianul francez trage un semnal de alarmă în privinţa riscului pe care îl comportă izolarea sistematică a literaturii de lume, absolutizarea tezei autonomiei operei literare, potrivit căreia „literatura nu intră într-o relaţie semnificativă cu lumea“. Pledoaria sa vizează regîndirea acestei relaţii atît în studiile consacrate literaturii, cît şi în modul în care e predată literatura în şcoală (nu doar în învăţămîntul preuniversitar, ci şi în facultăţile de Litere), convingerea pe care o împărtăşeşte cititorilor fiind aceea că lectura unei opere literare „permite o mai bună înţelegere a condiţiei umane şi transformă din interior fiinţa fiecăruia dintre cititorii săi“. Nu alta era  concluzia lui J. Hillis Miller, care, după o îndelungată carieră de cititor profesionist, recunoaşte farmecul nealterat pe care continuă să-l exercite asupra sa lectura unui roman precum The Swiss Family Robinson, citit cu infinite delicii în copilărie. Cîtă vreme vorbeşte despre lume şi despre modul specific uman de a fi în lume, şansa literaturii de a continua să ne intrige şi să ne ispitească rămîne intactă: „Nu avem oare cu toţii interesul să aderăm la acest punct de vedere? Să eliberăm literatura din corsetul sufocant în care e închisă, fapt de jocuri formale, văicăreală nihilistă şi egocentrism solipsist? Aceasta ar putea elibera, la rîndu-i, critica, spre orizonturi mai largi, scoţînd-o din ghetoul formalist care nu îi interesează decît pe alţi critici şi deschizînd-o marii dezbateri de idei la care participă întreaga cunoaştere a omului.“

E, în această preocupare a lui Todorov pentru regîndirea relaţiei dintre literatură şi viaţă, precum şi dintre literatură şi critica şi teoria literară, infinit mai mult decît o simplă retorică, nu lipsită de accente dramatice. E mărturia unei asumări a responsabilităţii majore a teoreticianului literar, în primul rînd, dar şi a criticului, pentru utopia căutării cu orice preţ a adevărului operei, pentru dorinţa excesivă de a dezvălui, de a expune, de a spulbera, în fond, nucleul enigmatic, ascuns în orice operă literară. Căci fascinaţia pe care o exercită literatura asupra noastră este de natură antropologică în primul rînd, şi abia după aceea de natură estetică. A nega această evidenţă înseamnă a rata a priori orice cale de acces către universul instituit de opera literară. Excesul de teorie nu e decît o erezie intelectuală, care poate duce la sărăcirea operei literare, la pierderea din vedere a ambiguităţii sale esenţiale şi, nu în ultimul rînd, la distrugerea legăturii sale fundamentale cu lumea, în afara căreia opera îşi pierde raţiunea de a fi.

Şi nu e puţin lucru că doi autori de anvergura lui J. Hillis Miller şi Tzvetan Todorov au ajuns, după ani întregi de investigare a mecanismelor textuale şi a mijloacelor prin care literatura creează iluzia realităţii, la concluzia că lectura inocentă, infinit revelatoare şi infinit fascinată, este indispensabilă cititorului profesionist, ca o precondiţie necesară înţelegerii în profunzime a operei. Scepticismul acesta bine temperat faţă de tehnicismul uscat al abordărilor demistificatoare (vorba lui Hillis Miller) e şi un alt mod de a reafirma că, dincolo de mode şi timp, inefabilul continuă să fie unul dintre aspectele centrale ale artei, dacă nu cumva chiar conceptul-cheie. E şi firesc să fie aşa, căci de cele mai multe ori concluzia care se impune, la sfîrşitul lecturii, este că „esenţialul e invizibil pentru ochi“ şi că e nevoie de ceva mai mult decît de o „ştiinţă“ a literaturii pentru a avea acces la el. Şi nu e deloc lipsit de interes faptul că, în ultimii ani, nume grele din domeniul teoriei literaturii au simţit nevoia să regîndească raporturile dintre literatură şi lume şi să pledeze pentru o mai mare atenţie acordată acestor legături deloc primejdioase.

Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin că a recunoaşte valoarea lecturii empatice înseamnă a nega utilitatea lecturii aplicate, profesioniste. Cu atît mai mult cu cît cele două tipuri de lectură nu se află într-o relaţie disjunctivă, empatia nefiind exclusă din relaţia critică. E doar un mod de a susţine că excesul de abstractizare poate pune literatura în pericol, tocmai pentru că un asemenea demers riscă, adeseori, ca desconsiderînd relaţia dintre literatură şi lume – considerată facultativă şi, în consecinţă, neinteresantă – să piardă din vedere tocmai acel „sens ultim“ la care, vorba lui Calvino, trimit toate povestirile: „continuitatea vieţii, inevitabilitatea morţii“.