Un artist postmodern radical: Braco Dimitrijevic

L-am întîlnit pe Braco (citeşte Braţo) Dimitrijevic în 2004, cînd începusem pregătirile pentru „Cosmopolis“, o mare expoziţie a artiştilor contemporani din sud-estul Europei, dar mi-ar fi plăcut nespus de mult să-l fi cunoscut la sfîrşitul anilor ’80, cînd în România comunistă avea loc o pasionată dezbatere culturală despre postmodernism. O dezbatere ale cărei ţeluri nu erau doar cele făţişe, estetice, ci, în mod indirect, ascuns, erau şi ideologice, chiar politice. Braco Dimitrijevic ar fi ilustrat în mod strălucit ceea ce eu şi colegii mei din aşa-numita generaţie optzecistă încercam cu disperare să promovăm într-o societate înţelenită, aproape moartă. Şi anume, impulsul, înţelegerea că trebuia să depăşim orice fel de maximalism (fie el şi umanist) sau monolitism cultural (fie el şi modernist) sau fanatism ideologic (fie el „doar“ estetic). Şi anume, constatarea că obligaţia progresului artistic prezenta constrîngeri la fel de mari ca apartenenţa la o tradiţie naţională, înţelegerea că toleranţa spirituală şi opţiunile culturale diverse sînt instrumente puternice pentru o nouă conştiinţă lărgită, care treptat unifică lumea şi ne afectează profund percepţia asupra realităţii.   Cînd l-am cunoscut pe Braco, am fost încîntată să descopăr un artist al cărui mod de gîndire şi ale cărui opere erau încarnarea îndrăzneaţă a […]