Un bănuţ cafeniu

Ca să simţi, chiar nelămurit, că viaţa te împinge într-o altă direcţie, nu e nevoie să fii pe mare, vîntul să decapiteze valurile, vaporul să ruleze cu benzi abrupte şi să nu poţi sta decît în pat, cu ochii la tavan şi picioarele înfipte în tăblia dulapului. Te poţi afla oriunde, e de-ajuns să ai o pată de nicotină pe tavan, iar acesta să nu vibreze şi să scîrţîie din toate încheieturile, cum face al meu chiar acum, cînd nava intră în Biscaya, în balast şi cu hambarele goale. Nu sînt un fumător înrăit; cochetez cu acest obicei numai după orele de program, cînd citesc în pat, pînă la cină, sau chiar mai tîrziu, dacă la „cinemateca“ navei nu găsesc un titlu care să merite osteneala. Altminteri, prefer să citesc. Şi, dacă citesc, fumez. Cineva, înaintea mea, avusese acelaşi obicei, pentru că altfel n-avea cum să se imprime pe tavan un bănuţ cafeniu. Într-o astfel de noapte, cînd pardoseala spălătoriei se curbează şi plăcuţele de gresie pleznesc cu pocnete de armă, cînd paharele vibrează cu clinchete ascuţite, creioanele se rostogolesc în sertare, iar televizorul se smuceşte în legături, nu fac altceva decît să stau în pat şi să-mi proiectez secvenţe […]