Un beatnic întîrziat prin Bucureşti

Pe Traian T. Coşovei l-am cunoscut mai întîi citindu-l. Cît de bine poţi cunoaşte un om citindu-l? Pe jumătate, pe sfert? Cît dintr-un om trece în poemele sale? Cît se lasă văzut şi înţeles? Pare greu de răspuns. Şi totuşi, aveam impresia că văd un om plin de vervă, care leagă cuvintele în aşa fel încît să semene cu o mirare a diferenţei cuvîntului. Un cuvînt care te abătea spre altul, te deturna, te răsucea uneori ca pe o panglică, alteori te făcea să te pliezi de tristeţe, un cuvînt care aducea cu el o uşurinţă şi o greutate, imagini neasemănătoare pentru a vorbi despre o lume aparent cunoscută care devenea brusc necunoscută, ghidîndu-te spre o cunoaştere de poet, aceea în care, pe parcursul a cîteva zeci de pagini, arbitrariul cuvîntului este suspendat. Poezia lui pare uşor scrisă, dar nu e uşoară. Dezinvoltura şi verva nu au coloraturi palide, ci se duc spre tonurile grave ale unor descoperiri ale lumii dincolo de rutina cotidianului. Poezia cotidianului, în cazul lui Traian T. Coşovei, vine dintr-un cotidian cu vedere poetică, dar nu una de empireu, nici una cinică, doar lucidă, fără să elucideze. Apoi, îl ştiam cît de cît din poveştile faimoase […]