Un caragialian atins de oblomovism

Deloc sedentare amintirile lui Ioan Groşan. Itinerariul acestor retrospective, suple ca dimensiuni, debordează de nomadism: Maramureş, Franţa, Ardeal, Germania, Banat, Dobrogea, Delta Dunării sau Bucureşti. Indubitabil, prozatorul are vocaţie de globe-trotter. Şi totuşi, în pofida Spazier-ului geografic şi a siluetei sportive a textelor, amintirile lui Groşan inspiră o anumită patologie oblomoviană.   De fapt, se simte că nu avem de-a face cu un volum omogen. Unele texte au alcătuit cîndva o rubrică on-line, după cum mărturiseşte autorul. O rubrică foarte comodă, de care titularul se ocupa ocazional. În funcţie de dispoziţie. Iar dispoziţia lui Groşan, evaluată după rahitismul prezentului volum, seamănă cu randamentul capricios pe care îl arăta Adrian Mutu la echipa naţională. Impenitenta datină a lejerităţii a fost perpetuată luxuriant în recenta carte, fiind vizibilă încă din titlu. Nu mă interesează acum caracterul oarecum prozaic al titlului. De pildă, primele patru albume Led Zeppelin au nişte banale identităţi matematice, în ordine cronologică (I, II, III, IV). Aşadar, de ce i-aş reproşa lui Groşan opţiunea? Remarc numai că, în 1979, Dan Mutaşcu a publicat volumulLumea ca literatură: eseuri, opţiuni, repere. Sigur, nu e o carte care să fi cochetat cu zona mainstream. Sintagma nu e nici ea întru totul exclusivistă. […]