Un caravanserai bucureştean

Optsprezece ani de viaţă ai unui festival reprezintă vîrsta medie la care o manifestare artistică a devenit aproape o tradiţie, o certitudine chiar, dar fragilă, căci e de fiecare dată supusă la proba vie a faptelor. Fapte scenice pentru că festivalul, definit de la bun început ca fiind cu precădere naţional, nu poate să inventeze o altă viaţă teatrală decît cea pe care i-o oferă scenele ţării. Cu o portiţă de scăpare: de vreo doi ani încoace, Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti şi-a deschis ferestrele, mai întîi timid către restul lumii, lăsînd să intre hărmălaia şi vocile din afară. Tendinţa de ieri se afirmă astăzi ca o binevenită împlinire. Festivalul naţional a devenit internaţional fără să-şi piardă, însă, sufletul, căci „vocile“ din exterior nu au eclipsat sau infirmat tonul general al întregului. Ediţia actuală e diversă şi continuă să împletească practica scenei cu teoria ei, spectacole şi cărţi despre spectacole, conferinţe, dar şi întîlniri cu actori, ateliere cu invitaţi străini. Formula în sine nu e inedită, bineînţeles, căci e greu să inventezi cu orice preţ una nouă, fără să revii la vechea dilemă naţională a formelor fără fond.   Or, aici fondul există şi e solid: teatrul ca […]