Un cenuşiu ceva mai calm?

Într-o perioadă, urmăream cu naivă aviditate evenimentele politice. Treptat, însă, am părăsit acest interes. Motivul este, cred, previzibil: dintr-o acută repulsie faţă de ceea ce se întîmplă pe scena politică românească, devenită din ce în ce mai insalubră, mai isterică şi mai venală, aglomerată de personaje cărora, în urma unei loterii eufemistice, le voi spune doar rudimentare. Oricît mi-ar displăcea generalizările, politicienilor de azi – dintre care mulţi de ieri şi chiar de alaltăieri – nu prea li se cuvin nuanţe. Ce nuanţe să am pentru cei care schimbă partide sau inventează altele o dată la două echinocţii? Ce nuanţe să am pentru cei care, datorită funcţiei politice, şi-au asigurat o cupidă prosperitate? Ce nuanţe să am pentru cei care ştiu Constituţia mai mult ca pe o piaţă unde au cîntat Bon Jovi sau Madonna? Şi lista argumentelor poate creşte, dar n-aş vrea ca acest text să fie un luxuriant pogon de truisme. Nu, nu am energia masochistă de a contempla infama politică românească. Oricum, vrînd-nevrînd, aflu la timp noutăţile. Pentru că peste tot se discută politică. În tren, pe stadion, în parc, la piaţă, în autobuz. Zilele trecute, în faţă la BCU, doi tineri porniseră o dezbatere amuzantă despre […]