Un Eminescu diferit

În critica românească recentă, nota caracteristică a celor mai semnificative studii consacrate lui Eminescu (dacă facem abstracţie de volumul profesorului George Gană, Melancolia lui Eminescu, 2002, de acela al Marianei Neţ, Eminescu, altfel: limbajul poetic eminescian, o perspectivă semiotică, 2000, sau de microlecturile Ioanei Bot, dinEminescu explicat fratelui meu, 2012) este dată de preferinţa pentru interogarea contextelor – literare şi extraliterare –, privilegiate fiind abordările socio-estetice, analiza receptării sau a conexiunilor dintre estetic şi ideologic, studiile culturale. A se vedea, în acest sens, demersul Monicăi Spiridon dinEminescu: o anatomie a elocvenţei (1994), analiza constituirii „mitului“ eminescian întreprinsă de Iulian Costache înEminescu. Negocierea unei imagini (2008), studiul Ilinei Gregori,Eminescu la Berlin (2002; reluat într-o variantă extinsă înŞtim cine a fost Eminescu?, 2008), ori acela al lui Caius Dobrescu,Mihai Eminescu. Imaginarul spaţiului privat, imaginarul spaţiului public (2004). Fără îndoială, asemenea abordări erau/sînt nu numai utile, ci şi necesare – ele lărgesc cadrul de discuţie dinspre text şi literaritate spre lectura diferitelor contexte cărora opera li se integrează.   De notat însă că, odată cu această lărgire a perspectivei, se observă şi o mefienţă a criticilor/cercetătorilor din generaţiile mai noi faţă de exegeza propriu-zisă a textului eminescian – reacţie la originea căreia se […]