Un fel de asteptare

Proza optzecistilor, cea scrisa in anii care-i dau numele si cea de dupa, este mizanscena unei asteptari a carei semnificatie se schimba cu timpul. In prima etapa, „de tinerete“, expectativa tine de „incercarea scriitorului“, de un fel de „pariu“ literar intr-o lume, in sfirsit, cu timide sperante de schimbare: sa dam de ceva nou! Sa concuram realismul, sa-i folosim pe „straini“, sa ne recuperam interbelicii „minori“ (sau, in orice caz, nu atit de gustati la vremea lor), sa se spuna, inca o data, pe acelasi ton ironic-intrigat, „iar nu avem roman“ si sa se astepte ceva. Altfel spus, anii ’80 au instituit o neoavangarda, preluind mesajul pozitiv al unui curent prin excelenta negator: crearea unui experiment care sa se transforme cu o viteza mai mare decit cea cu care, inevitabil, orice erezie devine, pina la urma, canon. Cititorului i se induce astfel un orizont de asteptare valabil doar atit timp cit rezista tentatiei de a cauta mai departe. Insa cititorii, orice-ar face un scriitor, sint (sau devin) dependenti de canoane, de modele repetitive. De aceea, o „incercare a cititorului“, nu mai putin demna de luat in seama, domina „maturitatea“, post-revolutionara, a „noii proze“. Nu-si are locul aici un lung excurs […]