Sînt convinsă că există o mulțime de oameni mult mai în măsură și mai îndreptățiți să scrie despre regretatul Romulus Rusan. Eu nu pot să zic că l-am cunoscut: ne-am intersectat pașii doar de cîteva ori, cu ocazia unor vizite ale cuplului la Cluj sau a participării mele, pe vremuri, la un simpozion de la Memorialul Sighet (al X-lea). Am stat cîndva împreună la o masă (mă invitase scriitoarea Ruxandra Cesereanu să mă alătur); altădată am călătorit în același tren, care mergea de la Brașov la București, după un colocviu studențesc, ce le avusese în centru pe Ana Blandiana și Gabriela Adameșteanu. O însoțeam pe aceasta din urmă (terminasem, împreună cu autoarea, o dramatizare după romanul Întîlnirea, care tocmai urma să aibă premiera la teatrul radiofonic). În Gara de Nord, am asistat la o conversație între cei trei: Blandiana, Rusan și Gabriela. A mai fost o întîlnire pe treptele Muzeului Literaturii din București – și cam atît în trecut. Ultima oară l-am văzut pe Romulus Rusan la Cluj, în luna martie, cînd Ana Blandiana a fost invitata profesorilor Ioana Bot și Corin Braga, la Facultatea de Litere, unde s-a întîlnit cu studenții. L-am căutat – ăsta e adevărul – pe Romulus Rusan cu privirea, prin toată sala (arhiplină), pînă l-am localizat, iar la finalul întîlnirii, în timp ce Ana Blandiana dădea autografe, m-am dus la el și l-am salutat. Nu își mai amintea de mine, nu știa de unde să mă ia… Atunci de ce mă aflu în treabă, o să vă întrebați, probabil. Nu aveam intenția. Am făcut însă „greșeala“ să-i comunic Gabrielei Adameșteanu, într‑un mesaj electronic, cît de mult m-a afectat dispariția lui Romulus Rusan, și m‑am trezit cu un răspuns care era un îndemn precipitat să scriu despre asta. Începusem să-i răspund că „nu, n-am ce să zic“ (chiar am apucat să înșirui pe ecranul computerului cuvintele astea – acum, cînd scriu, încă mai am deschisă fereastra de Windows cu e-mailul negativist… neexpediat), cînd mi-am amintit, brusc, o discuție pe care am purtat-o recent cu profesorul și criticul literar Ion Vartic (care mi-a fost coordonator de licență și doctorat și cu care împart niște ore la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj). Scosese de curînd o emoționantă ediție de scrisori de‑ale lui Radu Stanca către soția și, totodată, muza lui: Dorina (Ghibu) Stanca, „nemurită“ de poetul sibian ca „Doti“. L-am întrebat pe profesorul Vartic dacă poate să-mi indice vreun cuplu din acesta, „artistic“, în care el, bărbatul, să se dedice sau să se fi dedicat operei femeii, în felul în care au făcut‑o Doti Stanca (după moartea prematură a lui Radu), Nadejda Mandelștam, Elena Sergheevna Bulgakova, Cornelia Brediceanu ș.a.m.d. Sau dacă își poate imagina parteneriatul de tip Eilert Løvborg – Thea Elvsted (din piesa Hedda Gabler de Ibsen) inversat, adică un Eilert Løvborg femeie și o Thea – bărbat. Profesorul s-a învîrtit, s‑a răsucit, dar nu a găsit, pe moment, un răspuns. Acum cred că pot să îl dau tot eu, care am pus întrebarea. Exemplul căutat era sub ochii noștri, dar nu l-am văzut pînă nu a dispărut: e vorba, firește, despre Romulus Rusan. Dacă s-ar fi întîmplat ca lucrurile să se petreacă viceversa, altfel spus, ca jumătatea lui, scriitoarea Ana Blandiana, să dispară mai înainte, sînt convinsă că Romulus Rusan i-ar fi cultivat operele și memoria cu același devotament cu care și-au înscris numele în istoria culturii, punîndu-și propriul talent în umbră, o Doti, Nadejda, Elena ș.a.m.d.
După participarea la al X-lea simpozion de la Sighet (unde am vorbit despre presiunile la care a fost supusă redacția revistei Echinox a Facultății de Filologie din Cluj în timpul comunismului), am scris un fel de reportaj, pe care Ruxandra Cesereanu mi l-a publicat în revista Steaua. Nu mai am textul acela, dar țin minte că vorbeam despre cuplul Blandiana-Rusan, că nu m-am putut abține să nu remarc că erau nedespărțiți, că atunci cînd unul ieșea din raza vizuală a celuilalt, era un mic moment de panică camuflată în manieră comică, că îi auzeam foarte frecvent chemîndu-se sau întrebînd lumea în jur: „Unde-i Doina?“; „Unde-i Romi?“. Țin minte și că Romulus Rusan m-a tachinat odată pe tema asta – îl amuzaseră observațiile mele.
Sincer, tot nu știu ce să scriu la moartea unui asemenea om. Un gînd bun pentru jumătatea care a rămas cu noi…