Un infern la scară redusă

Am auzit spunîndu-se că, în destinul unui poet, cel de-al doilea volum publicat are o importanţă majoră, pentru că îl confirmă cu adevărat, în timp ce cartea de debut poate fi uneori rezultatul unui moment de inspiraţie pasager sau poate chiar al hazardului. Aflat la al doilea volum este acum şi Radu Niţescu, care, după un debut bine primit de critica de întîmpinare, revine cu o plachetă cu titlu ciudat (Dialectica urşilor, Casa de Editură „Max Blecher“, 2016) ce îl reacreditează ca pe un poet cu o certă personalitate. Poemele lui, multe fără titlu, combină ingenios tehnica reportajului autobiografist cu un vizionarism de extracţie postrimbauldiană, întemeiat pe dereglarea (mai mult sau mai puţin sistematică) a tuturor simţurilor. De aici, aerul lor de stranietate. Căci, deşi perfect recognoscibile, lucrurile pe care le evocă poetul au ceva neliniştitor şi misterios totodată, par nişte ,,corpuri străine“ implantate aici dintr-o altă realitate. O anumită percepţie tulbure – o anumită disfuncţionalitate a senzorilor – face ca în aceste poeme contururile obiectelor să fie mereu parcă învăluite în ceaţă, iar viziunile sale se constituie mereu din linii voit nesigure, voit şovăielnice: ,,ce treabă şi asta, să nu ştii dacă ceaţa/ vine din Londra sau dinăuntru,/ să-ţi […]