Un lapidarium în cheie arabă

Remarcam încă de la primul roman „exotic“ al Danielei Zeca că cel dintîi atu al scriitoarei îl reprezintă stilul: poematic, dezvăluind în substrat cadenţele scrierilor arabe vechi, intens. O senzualitate a frazei, carnale şi solicitînd la maximum simţurile cititorului, era atunci dublată de impresia etern-înşelătoare a unei poveşti de dragoste petrecute ca sub imperiul halucinaţiei şi al visului, ale cărei fire înlănţuiau cititorul doar pentru a-l amăgi mai tare şi a-l sufoca în miresmele de santal şi infuzie de mentă ale uneia dintre lumile formidabile cunoscute de majoritatea numai prin intermediul imaginaţiei.   Daniela Zeca, Demonii vântului, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2010, 248 p.   Dar nimic din Istoria romanţată a unui safari nu părea să anticipeze dezlănţuirea sinestezică din Demonii vântului, unde povestea, deşi mai bine închegată decît cea din primul roman şi fascinantă prin lipsa ei de linearitate şi previzibil, e inevitabil umbrită de impresia covîrşitoare de poem oriental, de o beţie stilistică ce subjugă simţurile cititorului, laolaltă cu atenţia acestuia. Viaţa pietrelor Într-un Dubai cosmopolit pînă la dez- şi reindividualizare, unde amalgamul pitoresc al etniilor pare să alcătuiască decorul viu al întîmplărilor din carte, Sayed e un tînăr fără origini, adoptat de un Guvernator arab, […]