Un preşedinte care să nu împartă la gamelă supa populistă

  • Recomandă articolul
La momentul celui de-al şaptelea ciclu electoral pentru alegerile prezidenţiale desfăşurate în postcomunism, societatea românească are din nou ocazia de a-şi manifesta cultura politică de factură „voievodală“. Atît de bine împămîntenită, aceasta are drept nod axial personalizarea instituţională, iar la nivelul instituţiei preşedinţiei ea se regăseşte cu asupra de măsură. Şi asta întrucît, mai întîi, este de la sine înţeles că persoana modelează funcţia, îndeosebi în contextul unui regim de factură semiprezidenţială care, prin raportare la jocul majorităţii parlamentare, combinat cu cel guvernamental, îl obligă pe deţinătorul ei la o permanentă adaptare: dacă provine din rîndul majorităţii care susţine guvernul, preşedintele poate face ca semiprezidenţialismul să gliseze spre prezidenţialism; dacă, dimpotrivă, avem de-a face cu o situaţie de coabitare (cum am avut în cea de a doua parte a guvernării Tăriceanu şi cum avem din 2012 încoace), semiprezidenţialismul se poate îndrepta spre un parlamentarism coordonat guvernamental. De altfel, dincolo de schema teoretică, experienţa politică a ultimului sfert de veac şi, mai cu seamă, cea din ultimii zece ani ne arată că funcţia prezidenţială nu reprezintă, în mod necesar, un pat al lui Procust. În al doilea rînd, societatea transmite politicienilor semnalul personalizării, alegerile prezidenţiale fiind, de regulă, cele mai animate, […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.