Cineva mi-a atras astăzi atenţia asupra unui comentariu referitor la „Intersecţia“ de acum două săptămîni, legată de Apelul academicienilor. Rareori îmi cad sub ochi aceste comentarii şi cred că şi mai rar m-am referit la ele în trecut, atunci cînd am aflat că au fost postate. De astă-dată, am decis să‑i răspund acestui domn comentac, deoarece îmi pare că domnia sa a ratat complet mesajul articolului meu, ceea ce-mi dă sentimentul că, şi dacă am fost foarte explicit, nu am fost poate destul de clar.
„Sînt emoționante grija și preocuparea unor personaje pentru soarta acestui popor, mai ales atunci cînd își exprimă mirarea și chiar nedumerirea privind evoluțiile din România“, scrie domnul Lupu Valeriu, în comentariul său din 21 februarie. Nu-mi exprimasem nici o grijă şi nici nu sînt nedumerit în ceea ce priveşte „evoluţiile din România“ (detectez aici, oare, o limbuță de lemn a unui funcţionar, un jargon al cuiva şcolit la „cursuri fără frecvenţă“?); mirarea, cîtă o fi fost ea, mi-o exprimasem faţă de argumentele falacioase ale celor care au elaborat documentul în cauză, faţă de stilul şi faţă de retorica semnatarilor apelului. Emoţionat însă, comentacul cu pricina nu a băgat în seamă aceste detalii, atenţia fiindu‑i concentrată asupra „esenţialului“; cu un ochi expert, a observat de îndată că, „după primele rînduri…, îți dai ușor seama cam din ce direcție bate vîntul și pe care parte a baricadei se află“ autorul „Intersecţiei“ şi, fără să mai piardă o clipă, a început să-mi deslușească „pretextul apelului intelighenției românești, pentru care orice intelectual ar trebui să aibă respect“.
Ajuns în acest punct, mi-am spus că intenţia autorului postării – fie el postac sau comentac, aplaudac – cu siguranţă nu este clară şi, deci, n-are nici o noimă să citesc mai departe; doar că, în continuare, acesta a cotit-o într-o direcţie la care nu mă aşteptasem, afirmînd că „pretextul (apelului) este situația din țară pe care șeful Statului, care nu are nimic în comun cu sensibilitatea și percepția acestei națiuni, a reușit să o dezbine. Printr-o atitudine arogantă și disprețuitoare față de acest popor, privindu-l de sus, cu un jignitor aer de superioritate (care amintește de un personaj de tristă amintire, care privea în același mod Europa în perioada interbelică, cine să fi fost acest personaj misterios? – [s.m.]) a reușit să irite mai ales România profundă pe care nu are cum să o înțeleagă“. Domnul comentator este foarte explicit (în primul moment mă bătuse gîndul că este poate antisemit, Doamne-fereşte!), definindu-se clar şi fără ezitare ca fiind doar… xenofob! Uşurat, am continuat lectura, dar din nou am dat de greu; de astă dată, argumentul era serios şi se încheia cu un citat care, în ochii domnului Lupu, era de natură să pună capăt oricărei posibilităţi de a-l contesta: „Iar cu privire la identitatea noastră națională, v-aș aminti cuvintele lui Eminescu: « Cine o combate pe ea […] poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e». Apelul academicienilor este nu numai oportun, ci de-a dreptul necesar“.
Desigur, nu voi cădea în capcana unei polemici cu un asemenea text. Îl folosesc doar pentru a ilustra efectele nocive ale unui discurs bazat pe clişee, pe idei preconcepute, pe stereotipuri şi pe o gîndire care nu înţelege nici textul, nici contextul şi cu atît mai puţin subtextul. În ceea ce priveşte pretextul, nu e vorba despre a-l înţelege sau nu: îmi pare că omul pur şi simplu execută ordinele primite. Cum nu-l cunosc, trebuie să‑i accord the benefit of the doubt. Poate că acestea vin nu din afară, ci dinăuntru; în acest caz, mai e posibilă o revenire la normalitate, dar totul trebuie reluat de la capăt, şi lucrurile trebuiesc regîndite cu bună-credinţă. M-am străduit în „Intersecţia“ mea să explic, în puţine cuvinte (poate prea puţine), că nu conceptele incriminate în documentul cu pricina sînt cauza corupţiei şi a situaţiei economice dificile din România. Am încercat să prezint, în două-trei propoziţii, esenţa sintagmei „identitate naţională“, dar poate că o asemenea discuţie nu se poate purta într-un mod „telegrafic“ (celor care nu mai ştiu ce înseamnă asta le-aş spune „într‑un format de… twitter“), nici măcar cînd preopinenţii sînt intelectuali sau academicieni chiar. Şi totuşi, se poate afirma că identitatea naţională este un dat: sînt multe noţiuni care pot fi postulate, dar care sînt greu de definit într-un mod univoc. Ele însă nu depind în mod esenţial de definiţii – care pot fi făcute, desfăcute şi refăcute mai apoi – şi nu dispar prin decrete. La fel şi identitatea naţională: xenofobia nu o fortifică, zidul chinezesc al respingerii nu o protejează. Dimpotrivă. Mă gîndesc adesea la semnificaţia zicalei folosite mai sus drept titlu al „Intersecţiei“ mele…
Columbia, 25 februarie, 2017