Un puștiulică american de culoare, hăituit de băieții mai mari, nimerește sub protecția traficantului local de droguri. Cînd omul îl întreabă cine e, unde stă și cum o cheamă pe maică-sa, băiatul răspunde în doi peri sau tace apăsat. Un puștiulică englez mutat, cu mamă și soră, dintr-o garsonieră socială londoneză, într-un apartament social din Newcastle refuză să răspundă unei întrebări puse de-un tîmplar în vîrstă: „Ce omoară mai mulți oameni – nucile de cocos sau rechinii?“. Figura paternă de împrumut e un personaj vechi de cînd lumea, pus din nou la treabă în două filme lansate în aceeași zi în România: Moonlight (r. Barry Jenkins, cel mai bun film la Gala Oscarurilor din 2017) și Eu, Daniel Blake (r. Ken Loach, Palme d’Or la ediția din 2016 a Festivalului de la Cannes).
În locuri, cu intrigi și cu mijloace foarte diferite (primul e o dramă impresionistă, vorba criticului Ionuț Mareș, al doilea îți administrează o doză consistentă de realism social), Moonlight și Eu, Daniel Blake se încăpățînează, în cele mai bune momente ale lor, să surprindă acte de bunătate și de solidaritate nondeclamativă, lipsite de ostentație. Copilul american, confruntat cu primele semne ale diferențelor dintre sine și majoritatea comunității sale, vrea să afle „ce e un poponar“ și dacă el e unul. „E posibil să fii homosexual“, îi explică gangsterul, „dar nu poți lăsa pe nimeni să-ți spună «poponar»“: un act de bunătate, de cumsecădenie. Copilul englez, ferit pe cît posibil de relele lumii în care trăiește, lasă să treacă vreo cîteva zile bune în care se obișnuiește cu omul proaspăt intrat în viața sa și răspunde din senin, în mijlocul unei cine: „Nucile de cocos. Nucile de cocos omoară mai mulți oameni decît rechinii“.
Excluziunea socială, adică, dincolo de statistici și de ideologii, începe foarte devreme. Cele două filme, nu scutite de îngroșări, de șantaj emoțional sau de stîngăcii, surprind cu acuitate starea a două dintre cele mai dezvoltate țări din lume și încearcă să întrevadă consecințele. Acesta este și punctul în care ele se întîlnesc, deși diferențele stilistice sînt semnificative: Moonlight se concentrează asupra destinului individual (trei vîrste, trei actori), mizează pe mișcări elaborate ale camerei, pe culori apăsate și pe o coloană sonoră insistentă. Senzația căutată este de imersiune, de asalt asupra personajului (personajelor? – Little, Chiron și Black, numele pe care le poartă eroul și titlurile celor trei părți ale filmului, desemnează de fapt indivizi diferiți, pe care-i unesc doar nevoia de a-și înțelege identitatea și imperativul de a scăpa de statutul de victimă asociat ei, de a „schimba tabăra”). Camera de filmat e unduitoare, alertă, implicată. Eu, Daniel Blake vede individul drept parte naturală a unei comunități pe care forțele politice ale zilei reușesc – cu o înfricoșătoare eficacitate – să o destrame. Pentru prima dată, potrivit directorului de imagine, Ken Loach a folosit o steadicam, o cameră de filmat care înlesnește stabilizarea unei imagini în mișcare, dar în cea mai mare parte a filmului aparatul rămîne montat pe trepied, caută să nu se facă simțit, iar lumina, pe cît posibil, este cea naturală. Economia de mijloace oglindește austeritatea despre care tratează filmul. Și aici ai un erou central – pe Daniel Blake –, dar el își definește valoarea în raport cu restul șomerilor în căutarea unei slujbe, cu tînăra mamă singură și cu cei doi copii ai săi care i-au devenit prieteni, cu angajatele unei cantine sociale sau cu vecinul mult mai tînăr pe care-l cicălește întruna să nu mai lase pungile de gunoi în fața ușii. Libertate pe cont propriu în Miami, libertate alături de ceilalți în Newcastle.
Moonlight și Eu, Daniel Blake pot fi – iar la noi au și fost, cu repeziciune – citite drept „corecte politic“, marote ale unui liberalism în reflux în întreaga lume și oportunist/ populist preocupate de soarta unor grupuri defavorizate sau marginalizate. Reproșurile le-am tot auzit, problemele persistă: cei care știu (de unde?) că asistații social risipesc resurse guvernamentale n-au ajuns, precum Daniel Blake, să fie declarați apți de muncă dintr-o eroare administrativă, la scurt timp după ce au suferit un infarct. Ar ieși un film interesant din încercările lor de a-și găsi un loc de muncă la Alexandria (cea din Teleorman). Cei care apără definiția „tradițională“ a familiei nu știu dac-au dat de urma conspirației mondiale menite să ne dezmembreze țărișoara, dar pot să pun pariu că vor fi neplăcut surprinși de Soldații Ivanei Mladenovici, adaptarea romanului de Adrian Schiop despre povestea de dragoste dintre un fost pușcăriaș rom și un tînăr majoritar. Familiile prea puțin tradiționale – și cele din filme, și cele de-adevăratelea – se strîng de la sine în împrejurări potrivnice: iubirea aproapelui e o chestiune care necesită exercițiu.
Departe de a se adresa doar celor gata convertiți, Moonlight și I, Daniel Blake funcționează (și) ca basme contemporane care se confruntă cu ideile preconcepute din și despre comunitățile în care se desfășoară: nu toți traficanții de droguri de mare risc sînt niște homofobi fără leac, nu toți vîrstnicii incapabili să folosească un calculator sînt niște nesuferiți de modă veche. Adoptîndu-i pe cei tineri, cei doi oferă și cer ajutor în egală măsură – în scene-tip precum cea în care micul Chiron învață să înoate („I’m not gonna let you go – Nu te scap“, spune adultul) sau precum cea în care un „bunic“ circumstanțial decorează camera „nepoatei“ nu ești niciodată sigur cine duce pe cine în cîrcă.