„Să știi că nu întinerești, Mark. Lumea se schimbă, muzica se schimbă, chiar și drogurile se schimbă. Nu poți să zaci aici toată ziua și să visezi la heroină și la Ziggy Pop (cîntărețul la care se face referire e Iggy Pop, n.m.)“. Multe i se pot reproșa regizorului britanic Danny Boyle, dar printre ele nu se numără incapacitatea de a simți încotro se îndreaptă opinia publică – în 1996, cînd unul dintre personajele din Trainspotting îl avertiza pe Mark Renton, raisonneur-ul filmului, că risca să se ramolească, epoca Blair era la doar un an distanță: Britpop‑ul, primul volum din seria Harry Potter și Trainspotting însuși aveau să devină fenomene culturale de neignorat, indicii limpezi ai unei voioase resurgențe. Ce-a ieșit pînă la urmă poate fi brutal (și oarecum nedrept) rezumat într-un singur cuvînt: Brexit (sau, după cum constata Jarvis Cocker, vocalistul trupei Pulp, New Labour s-a dovedit a fi doar „socialism pe cocaină“). Din nou, însă, Danny Boyle a intuit corect starea dominantă de spirit și – în continuarea lansată, la distanță de 20 de ani și-un pic – a pus un alt personaj să-l dăscălească pe Renton: „Nostalgia, asta te-a adus înapoi. Ești un turist în propria tinerețe“. (Auto)diagnostic ireproșabil, efect zero: căci T2 Trainspotting, de curînd intrat și în cinematografele din România, reia temele – dependența, cauzele ei, alienarea, absurdele presiuni sociale ale contemporaneității – și n-are de transmis decît un singur lucru: am îmbătrînit cu toții.
Ce-i drept, Boyle încearcă din răsputeri să împacheteze nostalgia în cea mai bălțată folie de plastic posibilă: flashbackuri (unele pe 8 milimetri, înfățișîndu-i pe protagoniști – viitorii heroinomani – la vîrste foarte fragede), montaj frenetic, voice-over (în doze mai reduse, e-adevărat), freeze-frames (cadre care „îngheață“), comentarii metatextuale, cîntece din excepționala coloană sonoră de-acum două decenii, în variante noi, bucăți întregi din primul film sau nenumărate scene „în oglindă“, toate încearcă să-l mîngîie duios pe cap pe spectatorul care‑a văzut Trainspotting la vremea lui și care-a fost, pe bună dreptate, impresionat. Scenariul-șvaițer (între altele, un proaspăt evadat din închisoare se ascunde acasă și nici unui polițai nu pare să-i treacă prin cap să facă o verificare acolo) abundă în digresiuni, în situații improbabile (foști alcoolici sau dependenți de droguri, care arată mai sănătoși decît maratoniștii) și în explicații telenovelistic-amănunțite: ce-nseamnă titlul, cum a ajuns grupul acesta de oameni la glumele „de gașcă“ pe care toată lumea le știe pe de rost, cine cu cît a greșit și cui.
Două sînt cele mai chinuite momente, iar ele vin, la scurtă distanță unul de celălalt, în partea a doua a T2 Trainspotting: reluarea „la zi“ a faimosului monolog „Alege viața“ („Alege viața. Alege Instagramul, Facebookul, Twitterul și speră că, undeva, cuiva chiar îi pasă de tine”) și o scenă în care personajele își fac o fotografie cu telefonul mobil (selfie), căreia îi adaugă repede cîteva filtre „amuzante“, disponibile pe aplicația online Snapchat. Generația nouăzecistă căpătase, din fericire, un discurs cu mult mai subversiv, mai răscolitor și mai punk: „Alege viața. Alege o slujbă. Alege o carieră. Alege să întemeiezi o familie […] și să te întrebi cine dracu’ ești într-o dimineață de duminică“. Lasă că tactica reluării temelor și a scenelor a devenit deja – în acest punct al filmului – repetitivă și obositoare, dar primul Trainspotting lua de gît un întreg sistem socio-politic, thatcherismul, și dădea cu el de toți pereții: al doilea are o problemă cu vremea pierdută pe rețelele de socializare și menționează, în treacăt, îmburghezirea (the gentrification) a cartierelor muncitorești de odinioară, din Edinburgh. Mai mult, Boyle trece voios, cu cîteva glumițe și cu o „răsturnare“ de situație anticipată explicit de vreo două-trei ori, pe lîngă teme cît se poate de actuale și de presante: exodul forței de muncă din Estul Europei în Vest și criza existențială a Uniunii Europene (Renton și amicul Sick Boy conving aproape fără efort o comisie de evaluare a proiectelor de afaceri să finanțeze „restaurarea“ unui pub din vechime, pe cale să fie transformat, de fapt, în bordel). Femeile din T2 Trainspotting sînt fie semiprostituate, fie corporatiste fără inimă, dar ușor melancolice (Kelly McDonald), fie neveste care n-apucă să rostească mai mult de două vorbe. Identitatea scoțiană („E de căcat să fii scoțian! Sîntem coada cozii. Mizeria pămîntului“, vitupera Renton acum două decenii) nu pare să fi fost deloc tulburată de referendumul pentru independență din 2014 sau de campania pe tema Brexitului.
Pînă la urmă, nimeni nu se aștepta cu adevărat la un film la fel de energic și de relevant cum a fost primul, dar nici chiar la o băută (seringă?) cu băieții – agitată (chiar violentă), amuzantă ocazional, dar bîntuită de gîndul că mîine ne întoarcem la treabă. După cum spuneam și cu altă ocazie, Danny Boyle e perfect conștient de faptul că nostalgia e drogul acestui început de mileniu (e irelevant că unii visează la o Românie „ca soarele sfînt de pe cer“, la o Americă „măreață din nou“ sau la o Mare Britanie înapoi, într‑o „splendidă izolare“ – sindroamele pot fi diferite, boala e aceeași). Numai că T2 n-a fost regizat de omul care făcuse Trainspotting, ci de cel care-a regizat ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Londra: inventivă, dar – inevitabil – kitsch.