Vacanţa ca ritual estival

Vacanţa mare, în România, a fost legată de mare… de Mamaia, de Costineşti, de 2 Mai…, vacanţe, azi, proustiene. Debutul e asociat cu primele luni de august petrecute cu părinţii mei la Constanţa, de unde, cînd revenea, tatăl, care era medic, îşi întreba secundarul, un prieten apropiat: „Cîţi morţi?“. Interogaţie care, cu timpul, a căpătat pentru mine un sens existenţial: după plăcere nu pot veni decît neliniştea, doliul şi nicicum tranziţia împăciuitoare. „Cîţi morţi?“ – şi acum, cînd mă reîntorc la Paris, această temere mă acompaniază. Apoi vacanţa, tot la Constanţa, cu Andrei Şerban, Vlad Yarka, Tita Sireteanu…, patru într-o cameră, cărora li s-a asociat, într-o noapte, un al cincilea. Gazda, observînd multiplicarea locatarilor, ne-a informat că va modifica tariful în funcţie de numărul persoanelor: „Trebuie un supliment!“. Apoi, 2 Mai, unde proprietarii îşi închiriau casele, astfel că, într-o noapte, vrînd să urinez în păpuşoi, am descoperit o imagine suprarealistă: un pat matrimonial plasat în mijlocul cîmpului, unde dormea, împăciuit, la lumina lunii, cuplul de gazde. Acolo am citit cartea lui Arthur Koestler Zero sau infinitul, revelaţie a strategiilor staliniene, a trădărilor şi a sacrificiilor acelor comunişti, nu „oportunişti“, ci a celor care erau dăruiţi unei cauze opuse fascismului franchist. […]