Variaţiuni pe tema impasului

Senzaţia impasului se hrăneşte din dez­iluzie. Cînd criticii de întîmpinare au simţit că nu mai funcţionează profesia lor pe post de avangardă, fie au renunţat, fie s-au retras în proiecte personale ce necesită o lămurire îndelungată. Nu mă număr printre cei care anunţă caducitatea cronicii literare, nici moartea ei. La fel, nu mă simt îndoliat cînd se vorbeşte despre criza de legitimitate şi autoritate ştirbită. Dacă aruncăm o privire peste graniţe, chiar dincolo de Ocean, descoperim aceleaşi semnale alarmiste. Care au trecut. La mijloc e nostalgia după un soi de stabilitate, în cazul literaturii noastre, după predictibilitatea de altădată. Atunci cînd ne referim la epoca romantică a cronicii literare, avem în vedere o asemenea situaţie. Altminteri, schimbările imprecise, cum sînt cele ale timpului pe care tocmai îl traversăm, îndeamnă la radicalizări, la resemnare şi sincronizare din teama de rizibil. Au dovedit-o destui dintre colegii de generaţie. Încolo, privind înapoi cu oarecare cinism, aş spune că, la noi, critica literară s-a aflat întotdeauna într-un impas. Se pare că istoria ne-a mobilat în aşa fel încît să funcţionăm mai bine pe avarie. Numai condiţiile au fost diferite. E de-nţeles de unde nostalgia după autoritatea criticilor şaizecişti, de pildă. Dar nu trăiau ei […]