Vechea ordine literară și criticii demisionari

În România literară nr. 4-5/2017, Nicolae Manolescu publică o „Scrisoare deschisă unor tineri critici demisionari“, fără a menționa – specialitatea casei… – numele celor șapte critici recent-demisionați din Uniunea pe care o conduce: Ștefan Baghiu, Bogdan Crețu, Alex. Goldiș, Andrei Terian, Dragoș Varga și subsem­natul. Motivele demisiei noastre au fost expuse public, într-un text reprodus și în Observator cultural. Era vorba, în primul rînd, de o solidarizare cu cîțiva scriitori recent excluși din USR de echipa domnului Manolescu. Printre ei, nume grele ca Radu Aldulescu sau Octavian Soviany. N-aș dori să reintru în vechile dispute juridice și statutare. E problema celor direct implicați și ce-am avut de spus am spus.

De ce-i lipsim domnului Manolescu?

Directorul României literare afirmă că e dreptul oricui de a decide dacă vrea să facă parte sau nu dintr-o organizație literară și că valoarea în sine nu e un criteriu absolut de acceptare sau de excludere dintr-o organizație profesională. Îi dau deplină dreptate. Îi dau dreptate și cînd opinează că demisia noastră ar avea motivații mai puternice decît solidarizarea în cauză, care „fu ocazia, iar nu cauza“. Nu e vorba însă și de o demisie din critica literară; uneori, critica noastră s-a lăsat absorbită, după caz, de cercetare, activități universitare și administrație culturală (fapt valabil și pentru alți colegi de generație, care nu și-au dat demisia din Uniunea Scriitorilor, pentru simplul motiv că n-au fost niciodată membri ai ei), chestiuni care ajută mediului cultural.

Pentru a înțelege însă mai bine fondul scrisorii, să-i dăm cuvîntul lui Nicolae Manolescu: „Nu mă sfiesc să recunosc că-mi lipsiţi. Recunosc, de asemenea, că tocmai din cauza demisiei voastre colective (nemotivată, în opinia mea, orice aţi vrea voi să spuneţi), m-am reapucat de cronică literară, deşi n-aveam nici un chef, după treizeci şi doi de ani de exerciţiu săptămînal şi după o întrerupere de alţi douăzeci şi trei. Îmi daţi voie să vă reproşez că din cauza absenţei voastre n-am timp să recitesc, acum, la bătrîneţe, marile cărţi ale literaturii române şi străine, trebuind să caut acul valorii în carul cu fîn al literaturii generaţiei voastre? Sau, mai rău, să mă văd tras de urechi în mod obraznic cu privire la această nouă literatură pentru că n-aş mai fi capabil s-o înţeleg?“.

Surprinzător sau nu, dl Nicolae Manolescu mărturisește că ne simte lipsa… De ce oare? Nu performează suficient actuala echipă de critici de la România literară? N-ar fi exclus să se fi ajuns la o atare concluzie. Și nu m-aș grăbi s-o contrazic. Dar nu-l pot credita pe dl Manolescu atunci cînd afirmă că din cauza retragerii noastre (de unde? dintre colaboratorii României literare?) ar fi revenit la cronica săptămînală, frustrîndu-se, aflăm, de relectura marilor cărți ale literaturii române și universale… Chiar așa să fie? N-aș crede…

Toată lumea a aflat motivele care l-au făcut să plece de la revistă pe Cosmin Ciotloș, înlocuit la post de fostul său profesor, în condiții asupra cărora nu vreau să insist, dar care au legătură cu premiul din 2015 de la Botoșani. În ceea ce mă privește, chiar dacă nu-mi mai consum energiile și timpul scriind cronici la mai multe reviste, pot fi citit acolo de unde n-am plecat niciodată: în paginile Observatorului cultural, acolo unde vreau să aduc în atentie și cărți care nu sînt din zona strictă a literaturii. Alți colegi pot fi citiți în Vatra, în Timpul de la Iași, în varianta devenită electronică a Culturii, cîteodată și la Observator cultural sau în altă parte. Au apărut în ultima vreme și cîteva bune publicații electronice (ca Scena9), dar pentru dl Manolescu nu există, se pare, decît revistele centrale din custodia USR, mediul online, cu publicațiile-i aferente, fiindu-i accesibil doar prin delegație.

Cu o concesie care se vrea magnanimă, dar nu e decît tactică, directorul României literare își recunoaște limitele, solicitînd din partea noastră un agreement: „Recunosc, în fine, că nu vă pot înlocui pe de-a-ntregul în acest rol de igienă literară. Nici voi pe mine, vă rog să-mi acceptaţi lipsa de modestie. Firesc ar fi să ne completăm. Spre binele literaturii. Judecăţile noastre nu coincid neapărat. Toate se cuvin însă luate în considerare, oricît de mari ar fi deosebirile dintre ele. Cu o condiţie absolut elementară: să vă faceţi şi voi publice opiniile. Demisia voastră din critică vă reduce la o muţenie păgubitoare. Nu e destul să vă asociaţi corului de denigratori ai unora sau altora din scriitorii contemporani, recurgînd la epitete jignitoare. E nevoie să vă probaţi punctul de vedere cu argumente şi sub semnătură. Dacă, bineînţeles, doriţi să vă respectaţi statutul de critici literari. V-am invitat s-o faceţi încă de cînd mi-am reluat cronica. Vă invit să lăsaţi ambiţiile de carieră universitară sau de alt fel (normale, desigur, azi, ca şi ieri, pentru cei mai tineri sau mai puţin tineri dintre voi), şi să vă întoarceţi măcar din cînd în cînd la uneltele voastre de critici. Ale noastre, în definitiv. Paginile României literare vă stau la dispoziţie. Nu depinde decît de voi să jucaţi pe mai departe rolul care vă revine în susţinerea cauzei literaturii române şi în selecţia valorilor ei actuale“.

Tăcerea de la România literară

Cine și-a imaginat că ne vom relua, spășiți, colaborarea la România literară comme si de rien n’etait ne-a confundat cu altcineva. Și nu e vorba aici doar de intimidările și represiunile pe care publicația le-a găzduit în ultimii ani, cît mai ales de felul inacceptabil în care această revistă cîndva fanion s-a raportat critic în această perioadă la cărțile scriitorilor „eretici“; întîmplător, unele dintre ele s-au numărat printre aparițiile de vîrf ale anilor 2014-2016; mă gîndesc la volumele semnate de Octavian Soviany, Daniel Vighi, Radu Aldulescu, Cristian Teodorescu, Bogdan Suceavă, Radu Vancu, dar nu numai. Despre toți acești autori și despre alții, de valori comparabile, s-a tăcut, la România literară, deliberat și asurzitor. Iar cînd unii contestatari au fost pomeniți, au fost supuși unor linșaje estetice lamentabile, pe cînd tot felul de mediocri sau veleitari de-ai casei erau găzduiți cu generozitate inestetică… Pentru o publicație pretins reprezentativă pentru întreaga literatură română, un asemenea tip de atitudine echivalează – abia el – cu o demisie de la etica profesională a disciplinei noastre. Ideea că „tăcînd“ despre scriitori neprieteni sau minimalizîndu-i, de la înălțimea unei presupuse autorități canonizante, îi „scoți din literatură“ sau îi împingi spre marginile ei instituționale, devine perdantă cînd ai de-a face cu autori realmente valoroși. Nu imaginea lor are de pierdut în perspectivă, ci aceea a celor erijați în canonizatori. În mod simetric, nici o supraevaluare clientelară nu rămîne, virtual, nesancționată. N-am înțeles prea bine care sînt scriitorii contemporani pe care i-am „denigra“, „recurgînd la epitete jignitoare“ (cu excepția lui Gabriel Chifu, în cazul căruia vom fi exagerat pour cause, dar nu prea mult). Avem toată stima pentru mulți colaboratori permanenți ai revistei, ultima carte a lui Mircea Mihăieș, cu care unii n-avem absolut deloc comerț, a fost considerată unanim de noi o capodoperă etc. Știu însă că atît eu, cît și unii colegi am scris despre multe cărți valoroase pe care România literară le-a ignorat voit.

În privința necesarei „completări“ a perspectivelor, regret, dar nu pot accepta invocata lipsă de modestie a criticului. Cum dl Nicolae Manolescu a fost și un apreciat comentator sportiv, îmi permit să-i compar revenirea intempestivă – după 20 de ani – la foiletonul critic cu o întoarcere a lui Ilie Balaci, ca jucător, la echipa națională de azi. Oricît de slabe ar fi performanțele actualei echipe și oricît de strălucit a fost, cîndva, celebrul mijlocaş central, ideea revenirii sale, după decenii, pe teren e, schimbînd ce-i de schimbat, cam de aceeași natură.

Intrînd în politică, Nicolae Manolescu a eșuat, printre altele, pentru că a confundat România literară cu România politică și, de fapt, cu România reală. Identificîndu-se, fantasmatic, cu canonizatorul Maiorescu, domnia sa va fi sperat într-o eficiență comparabilă pe toate planurile. Astăzi, tinde să confunde critica literară cu critica de la România literară. Pentru mine și pentru colegii mei, cronicile literare din anii ’60-’80 ale domniei sale rămîn repere de neevitat (ca să nu mai vorbesc de cărți). Nu același lucru îl pot spune despre cele actuale. Citindu-le, am uneori senzația că, deși contemporani, trăim în timpuri diferite. Iar ideea preluării unei ștafete de la criticii șaizeciști, într-o lume literară care merge netulburat înainte, mi se pare, mai mult ca oricînd, o frumoasă iluzie.

Nume de critici, cenzurate

Nu mai putem juca după regulile vechii lumi literare, cvasifeudale și centralist-piramidale, moștenite de antecesorii noștri și forjate dinainte de 1989. Sînt reguli cu care nu avem, oricum, mare lucru în comun. De asta – deși nu doar de asta – nu ne-am putut integra (asemenea altora) în Uniunea Scriitorilor. Probabil că din același motiv nu ne-am acomodat nici la România literară. Diferența dintre agendele și mentalitățile noastre postcanonice, dintre modurile noastre de a ne raporta la literatură și societate, dintre formațiile noastre intelectuale, a devenit tot mai greu surmontabilă. Nu cred că greșesc prea mult spunînd că identific, în scrisoarea deschisă a dlui Nicolae Manolescu, o neliniște – chiar disperare – și o teamă că, pierzîndu-ne, își pierde posteritatea critică. Dar și o conștiin­ță a faptului că noi, „demisionarii“, contăm în această ecuație mult mai mult decît fidelii domniei sale. Toate încercările de a ne anexa sau, după caz, de a ne intimida/neu­tra­liza/pune ideologic la colț sau de a ne oculta (Christian Moraru a amintit, în Observator cultural, cenzurarea unora dintre numele noastre, într-un interviu pe care l-a acordat, în mai 2015, României literare) au eșuat. Faptul că printre „criticii demsionari“ se numără doi dintre cei mai valoroși critici ai criticii autohtone – Andrei Terian și Alex. Goldiș – a reprezentat cea mai dureroasă lovitură. Iar conspirația tăcerii nu a mai „funcționa“ nici măcar ca în cazul ignorării scriitorilor contestatari: cei care au ignorat s-au trezit, la rîndul lor, ignorați, lăsați în offside. Noua literatură, noua critică, noua viață literară, prin tot ce au mai viu și mai dinamic, sînt deja în altă parte. Cei mai buni dintre scriitorii tineri sau foarte tineri nu mai vor să se înscrie într-o Uniune represivă, anchilozată în mentalități și practici de dinainte de 1989 (sînt chiar oripilați de ele). Nu s-a întrebat nimeni, în mod serios, de ce?

Ce s-a schimbat?

Iluzorii mi se par și mult-clamatele apeluri de tip „înapoi la Maiorescu“. Ne place sau nu, Titu Maiorescu, de la a cărui moarte s-au împlinit 100 de ani, nu mai e contemporanul nostru (deşi raționalitatea gîndirii sale strategice, spiritul critic și disciplina sa intelectuală rămîn repere pe mai departe). Am mai spus-o: „rolul și locul“ literaturii (și al criticii literare) în societate – în cea românească și pe plan internațional deopotrivă – s-au schimbat fundamental. Modelul criticului care dă directive și oficiază și-a epuizat resursele, odată cu reprezentanții generației ’60. Dacă se va reinventa în alte forme, rămîne de văzut, dar în mod cert nu-și va recupera autoritatea și influența prin cronici săptămînale într-o revistă tot mai vetustă și mai provincializată ca actuala Românie literară.

Tipul de stat și de societate, tipul dominant de cultură și sensibilitate s-au modificat, mediile de comunicare – nu mai spun. Relațiile dintre local, regional, național și global se redefinesc într-un mod care nu poate să nu afecteze felul în care citim și scriem. Unii afirmă că am ieșit nu doar din paradigma umanismului tradițional, ci și din aceea a umanismului în genere, că ne aflăm într-un post­umanism în care putem încerca doar să salvăm ce se poate salva, adaptîndu-ne inteligent și creativ la noile medii. Lumea ierarhică și patriarhală în care Maiorescu și Gherea forjau identitatea criticii noastre literare a apus; interbelicul, cu afirmarea criticii impresioniste, perioada 1965-1989, cînd criticii generației ’60 apărau, cu argumente estetice, valorile naționale și liberale autentice pe coordonatele Războiului Rece, sînt și ele paradigme cu reguli de joc în mare parte epuizate, oricîte elemente ale lor mai supraviețuiesc rezidual. Capitalul de autoritate publică pe care dl Manolescu și congenerii domniei sale l-au acumulat înainte de 1989 nu mai poate fi acumulat în prezent – pur și simplu, actualul tip de societate nu mai are nevoie să producă un asemenea capital. Iar lumea în rețea și actualele forme de învățămînt nu mai produc lideri de genul celor care încă mai erau posibili în anii ’90. În fine, între publicul de Facebook (majoritar tînăr și foarte tînăr) și cel neadaptat la internet, care consumă doar presă print și radio-TV, s-a creat o ruptură care se adîncește. E un fapt pe care nu-l putem ignora, fără să fim ignorați – și ignoranți.

Mai există însă ceva în scrisoarea deschisă a lui Nicolae Manolescu, și abia asta-mi pare cu adevărat grav: teama că, prin presupusa noastră „demisie“, s-ar putea destrăma, în perspectivă, canonul critic autohton, ai cărui ultimi garanți am fi. E adevărat că, odată cu apusul inevitabil al vechii ordini literare, se pierde o anume stabilitatea tradiției, după cum e adevărat și că determinarea tinerilor care vin după noi nu e, deocamdată, de natură să ne liniștească. Ne lipsește, cu siguranță, ceva pe care generația poststalinistă l-a avut drept calitate definitorie: atitudinea magisterială (mergînd pînă la autoritarismul canonic) și devoțiunea în a apăra canonul estetic național. Nu sîntem niște eroi defensori. Prin comparație, optzeciștii au reușit să modernizeze limbajele și perspectiva criticii, sincronizîndu-le cu noile tendințe internaționale, dar au eșuat prematur din cauza autocentrării militant-generaționiste, a birocratizării și a tehnocratizării excesive, pe fondul unei prea mari încrederi în sfîrșitul istoriei, inclusiv literare. Agendele, prioritățile noastre sînt diferite. Nu mai putem juca, spuneam, după vechile reguli impuse, tot mai inadecvate; încercăm să ni le negociem pe ale noastre într-o lume, economic, neprielnică. Dar din critică nu am demisionat și nu vom demisiona. Cel mult, din vechea ordine literară, care nu ne mai reprezintă.