Despre Christopher Marlowe (1564-1593), poet, traducător şi dramaturg elisabetan, unul dintre maeştrii versului alb, contemporanul lui William Shakespeare şi marele precursor al acestuia, dispărut prematur, înainte de a împlini 30 de ani, în condiţii care nu au fost niciodată complet elucidate ori clarificate pînă la capăt, s-au spus şi s-au scris multe lucruri. Însă aserţiunile ori ipotezele formulate de diverşii cercetători nu au avut darul de a aduce întotdeauna necesarele şi doritele certitudini, cîtă vreme multe dintre ele se întemeiau pe presupuneri şi pe documente disparate şi/sau incomplete. Astfel încît în jurul său s-a construit, treptat, o adevărată legendă, comparabilă, cel puţin în unele din datele sale, cu cea care învăluie şi biografia marelui Will. Interesant este însă că, în cazul lui Marlowe (al cărui nume a fost ortografiat diferit: Marling, Marley sau chiar Merlin), elementele biografice precise nu lipsesc; cel puţin pînă la un anumit moment al vieţii lui. Astfel, se ştie că viitorul dramaturg s-a născut la Canterbury, în familia unui cizmar, că a urmat, aici, şcoala regală, iar din 1580 a fost înmatriculat la Colegiul Corpus Christi din Cambridge, ca beneficiar al bursei instituite de Matthew Parker, viitor arhiepiscop de Canterbury. Ulterior, lucrurile se complică, iar documentele epocii încep să fie contradictorii şi evazive: în 1587, este atestată o intervenţie în favoarea lui din partea Consiliului Privat, menită a-l ajuta să-şi finalizeze studiile, în ciuda faptului că, se pare, profesorii îl suspectaseră pe tînărul Marlowe că s-ar fi convertit la catolicism şi că ar fi dorit să se transfere la Reims. Sugestia autorităţilor a fost însă că faptele lui Marlowe ar fi fost dictate de raţiuni politice, deducîndu-se de aici că activităţile sale ar fi fost comandate de serviciile secrete.
Un personaj excelent construit
Acestea sînt cîteva dintre elementele atestate de documentele secolului al XVI-lea pe care le foloseşte Anthony Burgess, în romanul său Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford), publicat în 1993, anul comemorării tragicei morţi a lui Marlowe. Însă fascinaţia scriitorului britanic pentru dramaturgul elisabetan este mult mai veche, după cum mărturiseşte el însuşi într-o Notă a autorului, plasată la sfîrşitul acestei cărţi. Astfel, în 1940, pe fondul frămîntărilor determinate de începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Burgess lucra la definitivarea lucrării sale de licenţă (dedicată lui Marlowe, dar distrusă în timpul raidurilor aeriene germane). După mai bine de două decenii, în 1964, Burgess plănuia să scrie un roman despre Marlowe, numai că, fiind şi tetra-centenarul naşterii lui Shakespeare, „cel mărunt a trebuit să cedeze în faţa celui mare“, iar prozatorul a publicat romanul Ochii doamnei mele (Nothing Like the Sun). Însă nu a abandonat proiectul Marlowe, definitivîndu-l la sfîrşitul vieţii, „după puterile unui scriitor ajuns la bătrîneţe“.
Cartea începe cu prezentarea tînărului Kit Marlowe, student la Teologie, dar lipsit de vocaţie religioasă, prizonier al unui sistem universitar rigid şi dogmatic pe care-l acceptă de nevoie, mai degrabă decît din libera alegere. Nonconformist şi ironic, pasionat de jocurile de cuvinte şi de rime, atras de universul poeziei şi fascinat de iluzia teatrală, Kit nu-şi poate reprezenta propriul viitor altfel decît departe de domeniul unei religii care, după cum înţelege el foarte bine şi foarte de timpuriu, nu e altceva decît (încă) un instrument politic menit a servi interesele celor aflaţi la putere. Prin urmare, nu va ezita atunci cînd, cunoscîndu-l întîmplător pe un anume Tom Watson, unul dintre agenţii lui Francis Walsingham, şeful serviciilor secrete, acesta îi propune să vină la Londra, să i se alăture şi să vadă ce ar putea face folositor pentru ţara sa. Atras de perspectiva vieţii în capitală, de cîştigurile pe care le-ar avea de pe urma activităţilor de spionaj, dar şi doritor de aventură şi avid să cunoască locuri şi oameni noi, Marlowe semnează un angajament ale cărui implicaţii pe termen lung nu le prea înţelege – dar cărora nici nu le dă prea mare atenţie. Fapt care va avea consecinţe dintre cele mai grave. Căci, trimis în cîteva misiuni în Franţa, pentru a descoperi şi a găsi dovezi ale complotului pus la cale de catolicii exilaţi cu scopul de a o detrona pe Regina Elisabeta, Kit intră în jocul periculos al trădării şi degizării, îşi ascunde cu succes adevăratele intenţii, pretinzînd că încearcă să-şi lămurească o serie de aspecte religioase, şi cunoaşte oameni care, la rîndul lor, se dau drept alţii, într-un adevărat dans mortal în care niciodată nu poţi avea încredere în nimeni şi care nu se ştie cum se va termina. Pentru că, în această fază, Kit încă mai crede că totul e o aventură şi un joc tineresc, care îl va ajuta să capete mai multă experienţă, de care ulterior să se poată folosi în cariera de dramaturg pe care vrea să şi-o croiască. Aşadar, va intra în numeroase combinaţii şi se va implica într-o pasională relaţie cu Thomas Walsingham, nepotul superiorului său. Numai că, treptat, perspectivele i se întunecă, iar Marlowe înţelege că Serviciul nu e nicidecum un amănunt care poate fi abandonat ori uitat atunci cînd vrei. Ci, asemenea menghinei dogmelor religioase de care încercase cu disperare să se elibereze, şi acesta e tot o formă de captivitate. Însă mult mai periculoasă, cîtă vreme scăparea e una singură – moartea.
Dincolo de subiectul în sine, excelentă rămîne modalitatea în care Burgess a construit personajul Marlowe. Acesta nu e nicidecum idealizat, nu este nici pe departe un sfînt, ci dimpotrivă: nu ezită să ia în rîs textele sacre, să se implice în diverse controverse (ba chiar să-şi apere punctul de vedere cu pumnul!) şi nici să-l citeze pe Machiavelli, ca veritabil model de onestitate, într-o epocă în care ipocrizia fusese ridicată, consideră el, la rangul de principiu călăuzitor. Dar acelaşi Kit, care bea prea mult şi nu-şi ascunde homosexualitatea, e un spirit raţional şi luminat, întotdeauna capabil să se ridice deasupra prejudecăţilor epocii: pentru el, mult clamata ameninţare catolică nu înseamnă cu mult mai mult decît noţiunea de solidaritate protestantă, cîtă vreme ştie foarte bine, crescînd în mediul hughenot de la Canterbury, că oamenii nu sînt mai buni doar pentru că aparţin vreunui grup etnic sau religios, oricare ar fi acestea… Sîngele vărsat, fie el catolic sau protestant, îi face la fel de rău lui Kit (anumite secvenţe duc cititorul cu gîndul la violenţa dezlănţuită din alt roman al lui Burgess, Portocala mecanică, la fel cum unele scene pasionale trimit la Earthly Powers); deci, mai ales după ce e martor la cîteva execuţii, el îşi doreşte tot mai mult să se poată retrage în lumea spectaculoasă şi sîngeroasă, şi ea, dar de astă dată, fiind vorba despre altfel de vărsări de sînge, a teatrului. Nu-i va mai fi dat însă. Căci atunci cînd vrea să se rupă definitiv de cercurile serviciilor secrete, superiorii săi consideră că ştie prea multe pentru a mai putea fi vreodată liber cu adevărat. În plus, Kit simte că nu-şi mai găseşte locul şi că nu mai poate (nu mai ştie cum?) să aparţină vreunei lumi: inteligent şi mereu cu o replică tăioasă pe buze, e respins de dramaturgii contemporani mai puţin înzestraţi, iar Sir Walter Raleigh, de pildă, pe care-l cunoaşte, de asemenea, şi-l apropie doar în măsura în care şi în momentele în care poate obţine ceva de pe urma lui…
Un veritabil tur de forţă stilistic
Mult deasupra vremii sale prin concepţii şi înţelegere, apropiat, dacă ţineam seama de modul în care e construit el în romanul lui Burgess, mai degrabă de spiritul şi contradicţiile epocii moderne decît de perioada elisabetană, Kit Marlowe e un personaj complex şi contradictoriu, bun şi rău, trădător şi exponent al fidelităţii, expresie perfectă a unei lumi, Anglia elisabetană, ce pare a sta ea însăşi sub semnul contrastelor aparent ireconciliabile. Astfel, teatrele se află în imediata apropiere a bordelurilor sau a arenelor de lupte cu animale, neînţelegerile particulare se transformă aproape instantaneu în probleme ale întregii comunităţi, violenţa e mereu gustată de cei din jur, care nu ezită să se transforme în public ad-hoc. Căci, nu-i aşa, „all the world’s a stage“, cum spunea Shakespeare… Iar Londra prin care se mişcă Marlowe, în romanul lui Anthony Burgess, e cu adevărat un uriaş teatru, numai că, în ciuda dimensiunilor, acest teatru pare a deveni extrem de mic atunci cînd Kit caută adăpost sau are nevoie de liniştea anonimatului: e mereu urmărit, privit, ascultat, urmărit. Supravegheat. Căci semnarea angajamentului cu Serviciul a însemnat, pentru protagonist, încheierea unui veritabil pact faustic – nu e deloc întîmplătoare sugestia lui Burgess, dacă ţinem seama că una dintre cele mai bune piese ale lui Marlowe (şi una dintre capodoperele dramaturgiei universale) este Tragica istorie a doctorului Faust. Pentru tînărul dramaturg, viaţa oglindeşte arta, aşa cum se şi afirmă cu hotărîre în Faust, iar propria sa existenţă, mereu în căutarea adevărurilor estetice, dar şi ale propriei fiinţe, îl conduce printr-un labirint de poteci ale căror ieşiri sînt, de fiecare dată, brutal şi nemilos închise, ca pentru a-i pecetlui soarta. Ingram Frizer, apropiatul şi servitorul lui Thomas Walsingham, îl va ucide, la Deptford, ca pentru a confirma ceea ce se spusese sau se sugerase deja de mai multe ori pe parcursul acestui roman: cunoaşterea e asemenea unei arme letale. Iar Kit se stinge în urma unei răni de pumnal ce-i străpunge ochiul, dar moartea sa nu e determinată doar de cel care a mînuit arma, ci şi de finalizarea unui complot bine ţesut pentru a răspunde unor interese politice şi, deopotrivă, pentru că, în termenii epocii, se făcuse vinovat de păcatul capital al gîndirii libere.
Un veritabil tur de forţă la nivel stilistic, Moartea la Deptford cucereşte cititorul prin nivelul livresc, prin citatele din numeroase creaţii poetice sau dramatice ale perioadei elisabetane, prin erudiţia bine dozată exprimată în sintagmele în latină, dovedind, dacă mai era nevoie, că aici, la fel ca şi în Ochii doamnei mele, Anthony Burgess convinge exact în măsura în care pare că scrie o proză dificilă, accesibilă doar iniţiaţilor într-ale literaturii. (O menţiune specială trebuie făcută cu privire la excelenta versiune românească a acestui roman, semnată de George Volceanov, care a reuşit să surprindă exact şi expresiv nuanţele şi subtilităţile originalului!) Ajunge să amintim, în acest sens, că pe parcursul cărţii se fac aluzii voit anacronice la Gerard Manley Hopkins, ca şi trimiteri la Giordano Bruno Nolanul (după numele localităţii natale a acestuia), aşa cum îl numea Joyce – de opera căruia Burgess a fost, de asemenea, pasionat, dedicîndu-i un studiu intitulat ReJoyce şi urmîndu-i – iar acest lucru se vede clar în romanul de faţă – preferinţele pentru intelectuale jocuri de cuvinte, ca şi pentru efectele subversive ale ironiei.
„Virtutea unui roman istoric“
Moartea la Deptford este şi un extraordinar roman al marelui oraş, Londra devenind în numeroase pagini protagonista întîmplărilor, alături de personajele implicate în acţiunile ce par a transforma pe alocuri textul într-o carte de aventuri plasată în atmosfera Angliei veacului al XVI-lea. În plus, Burgess foloseşte o strategie narativă pe care o mînuieşte cu o extraordinară artă şi ale cărei semnificaţii le sugerează (parţial) în final. Şi anume, vocea narativă (relatarea se face la persoana întîi, de multe ori perspectiva adoptată mizînd pe cunoaşterea detaliată a opţiunilor lui Marlowe însuşi) este cea a unui anume Jack Wilson: „De numele meu veţi da în ediţia in-folio a pieselor lui Will cel Negru, scoasă la 1623 de către prietenii lui Heming şi Condell“. Dar, să nu uităm, înainte de a se afirma în plan literar, numele autorului romanului de faţă era John Anthony (Burgess) Wilson… Iar paragraful final al cărţii merge exact în această direcţie: „Acum îţi vorbeşte adevăratul autor, eu, cel care îndur aceste morţi, care alimentez această flacără. Îmi dau jos masca prost executată şi, la patru sute de ani după acea moarte de la Deptford, o jelesc de parcă s-ar fi întîmplat ieri“. Numeroşi exegeţi au vorbit despre elementele de postmodernism pe care le-ar implica aici Burgess, numai că demersul său este mult mai serios din punctul de vedere al tuturor posibilelor semnificaţii, decît orice pastişă ori parodie postmodernă. Şi e, dintr-un punct de vedere, deopotrivă dovada că „virtutea unui roman istoric“, aşa cum autorul afirmă că este Moartea la Deptford, „rezidă în viciul său: declararea categorică a posibilităţii drept fapt real“.