Viceversa – Temeiul farsei tragice (III)

Discursurile naratorului Precum în majoritatea scrierilor în proză ale lui Caragiale, naratorul face parte din acelaşi mediu cu personajele sale şi aparent le împărtăşeşte mentalitatea. Dovada este ling­vistică şi e reiterată în text: naratorul utilizează aceeaşi pronunţie muntenesc-ţigănească pe care o folosesc şi personajele: porţălan, lotărie. Denumeşte şi el, ca şi toţi ceilalţi, un funcţionar de bancă „bancher“, aşa cum, pînă în zilele noastre, în mediile necultivate, un vînzător de ziare este un ziarist. Naratorul se situează tot timpul în acelaşi mediu social şi lingvistic cu protagonistul. Nu şi în acelaşi mediu intelectual, ceea ce ne face să bănuim intenţii ironice la adresa cititorului care nu diferenţiază. Ca şi personajul principal, care pe măsura acumulării de obstacole progresează în identificarea şi personalizarea presupusului vinovat, naratorul îşi modifică, odată cu evoluţia faptelor, situarea faţă de naraţiune. Debutul este cel mai frecvent în naraţiunile timpului: autorul e omniscient, cuvîntul său nu poate fi pus la îndoială: „Lotăriile, amînate de atîtea ori, s-au tras în sfîrşit amîndouă în aceeaşi zi. La prima…“ etc. Este debutul epopeii parodic-tragice a căutării norocului. (Naraţiunea ce pare construită ca microparodie a unei epopei se dovedeşte, viceversa, o tragedie. Ambele situate în mediul mic-burghez, opus mediilor sociale înalte […]