Victime şi/ sau vinovaţi

  • Recomandă articolul
În România, unde secole de-a rîndul a dăinuit mentalitatea că „bietul om e sub vremi“ – un mod de a spune că nimeni nu e dispus să-şi asume responsabilitatea propriilor fapte, atitudini sau discursuri, cîtă vreme singura vinovată de un eventual eşec al individului este Istoria –, ultimii douăzeci de ani au readus în prim plan o mai veche temă de dezbatere în spaţiul public. Denumită cînd „adamism românesc“, cînd blestemul „zidului părăsit“, cînd, mai simplu, incapacitate de a construi instituţii durabile, fragilitatea instituţiilor autohtone pare să fie consecinţa inconturnabilă a personalizării lor excesive. Într-o ţară în care politicul „e-n toate“, iar cultul şefului nu a fost niciodată eradicat, ideea că o instituţie funcţionează (bine sau rău, asta e o altă discuţie) datorită angajaţilor săi care îşi fac treaba cu profesionalism, indiferent de partidul aflat la putere, pare de neconceput. Graba cu care orice putere nou instalată schimbă personalul instituţiilor publice, de la şef la portar, spune multe despre concepţia pauşală cu privire la funcţionarea instituţiilor, împărtăşită de toate partidele politice din România. Aceiaşi oameni, de cele mai multe ori, trec senin dintr-un partid în altul, perpetuînd un comportament politic premodern şi anulînd, astfel, orice şansă de schimbare autentică. Să […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.