Vintilă Horia: un invitat inopinat la masa discuţiilor

E grozavă competiţia între televiziuni pentru dobîndirea de procente în plus la capitolul rating. Cifrele avansate sînt făloase, dar niciodată certe. Lauda de sine naşte îndoieli. Bănuielile de manipulare se insinuează pe fondul celor mai zgomotoase „mese rotunde“, calibrate pe aspecte acute din realitatea imediată. Se remarcă discrepanţa dintre enunţurile tematice promiţătoare şi discuţiile din platou: amorfe, nevertebrate, cu diferenţe de opinie mimată. Dialogul rămîne acaparat de cel care ridică tonul mai vîrtos. Dacă s-ar institui un comentariu critic al emisiunilor TV aşa cum se practică analiza curentă a noutăţilor din librării, poate că realizatorii serialelor de dezbateri s-ar simţi îndemnaţi să acorde întîietate consecvent glasului raţiunii.

Putea fi auzit, deunăzi, abătîndu-se de la o asemenea exigenţă, tocmai un jurnalist cu grija ţinutei distinse ca dl Rareş Bogdan, căzut victimă vervei personale, derutante, păguboase. În mijlocul emisiunii, pornea să-l probozească pe istoricul Adrian Niculescu, acoperindu-l cu suspiciuni că şi-a confecţionat la cafenea corespondenţele trimise Europei Libere pe cînd se afla refugiat în Italia. Suna a insultă de tipul atîtor remarci vulgare în contul exilului politic, precum că cei scăpaţi din ghearele totalitarismului se făceau vinovaţi de a nu fi mîncat „salam cu soia“. La nervi, acuzatorul uitase subit rolul benefic al cafenelelor în istoria culturii. Inclusiv la noi, pentru cine are în vedere reputatele firme Fialkovski, Oteteleşanu, Corso sau Capşa, pînă mai ieri-alaltăieri. Oricum, admiţînd că Alexandru Niculescu va fi luat la colindat cafenelele din Roma, Milano ori Torino, n-a făcut-o fără substanţiala rafinare a antenelor sale filologice. Cînd revenea la penaţii autohtoni, poseda o desăvîrşită familiaritate cu mentalitatea italienească, astfel că putea să-şi asume traducerea eruditului eseu Danubius de Claudio Magris, cu rezultate impecabile.

Din cauza nervilor scăpaţi de sub controlul discernămîntului critic a fost ratată o emisiune care ar fi trebuit, în principiu, să facă lumină în jurul unei reprezentative personalităţi a exilului românesc, scriitorul Vintilă Horia. Scopul emisiunii – de marţi, 23 februarie – era unul reparatoriu faţă de memoria intelectualului greu încercat în viaţă, pus astăzi la zidul infamiei fără o analiză prealabilă a sinuosului drum parcurs. Din capul locului, confruntarea s-a dovedit insuficient pregătită de ambele părţi invitate să ofere telespectatorilor un proces judicios şi un verdict avizat, convingător. Era de aşteptat ca divergenţele enunţate dinainte să beneficieze de susţineri argumentate. Or, au lipsit tocmai referinţele la fapte probate documentar. Cîteva foi extrase din dosarele disparate aflate la CNSAS, fluturate cu exagerat aplomb de o doamnă străină de exerciţiul investigării în arhive, n-aveau tărie probatorie.

Ani la rînd, un pilon redacţional la Sfarmă-piatră

Adevărul se găseşte în colecţiile ziarelor unde şi-a făcut o carieră publicistică Vintilă Horia. Lămuritoare este căutarea cît de rapidă în cuprinsul săptămînalului Sfarmă-piatră, apărut spre finele lui 1935, sub oblăduirea lui Nichifor Crainic, dispus a desăvîrşi tendinţa extremist-naţionalistă practicată la Calendarul. Mai întîi cu poezii, apoi cu articole îmbibate de xenofobia mentorului, tînărul Vintilă Horia a devenit un important pilon redacţional. Nu-i vorba de cîteva luni, cum afirma sentenţios un coechipier al domnului Rareş, vizibil incomodat de rigorile studiului, ci de ani la rînd, mai exact, pînă în toamna lui 1941.

Nu este aici şi acum posibilă o radiografie detaliată. Ar fi enorm de lucru pentru a scutura praful vremilor de groază. Versuri intitulate programatic Odă omului nou sau Avatar (dedicată lui Crainic), precum şi pledoarii ataşate semnificativ la carul propagandistic de tristă amintire: Invitaţie la românism sînt departe de a sluji memoriei autorului lor. Ani în şir a deţinut o rubrică permanentă de sinteză asupra configuraţiei internaţionale sub presiunea expansionismului militar al axei Berlin-Roma-Tokio împotriva poziţiilor anglo-americane. Avea trei volume de poezii la activ, dar cultiva şi nostalgii uluitoare tributare rebeliunii legionare. Sînt mărturii ce lasă un gust amar: „Am văzut pe strada Atena o sinagogă în care aruncam cu pietre cînd eram copil, puţin dărăpănată. Să nu fie oare la mijloc o abilă stratagemă iudaică? Ne aducem aminte cu toţii de pogromurile din Rusia, înscenate de evrei ca să atragă ei înşişi asupra lor mila şi îngăduinţa omenirii“ („Bucureştii după furtună“, în Sfarmă-piatră, 28 ianuarie 1941). Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns o atare distorsionare iresponsabilă a realităţilor, aveau să vie consideraţii macabre, revoltătoare, inspirate de bilanţul acţiunilor ucigaşe comise de brutele verzi: „După calculul funebru, printre cei morţi au fost şi evrei. Să zicem că pe aceştia îi va fi ajuns din urmă un implacabil, fatidic blestem ahasveric“ (Sfarmă-piatră, 7 februarie 1941). O săptămînă mai tîrziu, denunţa „virusul semit“ care invadase Statele Unite. De altminteri, pe conducătorul american îl cataloga drept „Preşedintele iudaismului mondial“, în contrast cu elogiile aduse lui Hitler, slăvit pînă la Dumnezeu după fiecare cuvîntare războinică. Citatele mustind de demagogie naţionalistă ar putea fi prelungite pe zeci şi sute de pagini. Numai că preocuparea colectării lor trebuia să fie sarcină de lucru pentru colectivele conduse de domnii Rotman (spre a-l ajuta să depăşească în emisiune monotonia înşirării de truisme moraliste, convenţionale) sau Alexandru Florian (lamentabil prin absenţa din emisiune şi de la un schimb deschis de idei, mulţumindu-se cu confecţionarea în culise de edicte pernicioase).

Radu Gyr între serafism şi agresivitate şovină

Neavînd cu cine să se măsoare în probe palpabile, coechipierii dlui Rareş Bogdan au zburdat în voie, etalînd o suficienţă verbală vindicativă de joasă speţă. S-au enervat, au formulat acuzaţii vehemente, cînd totul trebuia tratat cu calmul civilităţii bine strunite. Cineva a crezut că potoleşte furtuna dînd citire unei poezii scrise de Radu Gyr în detenţie. Mă rog, nu-i cerem să fi ştiut că motivul arătării miraculoase a Fiului Isus e o temă recurentă în ambalajul ideologic legionar. Nichifor Crainic are emoţionante versuri evocînd ivirea lui Isus în lanul de grîu – şi (chiar în revista pomenită) un text semiliturgic: Isus printre noi, de un misticism rudimentar ce alimenta rezerva lui Blaga faţă de ortodoxia gîndiristă (vezi corespondenţa cu Nichifor Crainic aflată în custodia M.N.L.R.). Dar alt­ceva ar fi trebuit să se sublinieze în ambianţa platoului nocturn, anume că Radu Gyr a incitat la violenţă prin versuri devenite apanajul cohortelor ce mărşăluiau la ordinele Căpitanului, exaltate de refrenul incendiar al Sfintei tinereţi legionare. În presa timpului e citat cu discursuri agitatorice pline de veninul antisemitismului. A exprimat sau nu regrete pentru asemenea îndoctrinări vitriolante, nu ştiu. Dar mi-l amintesc, la Casa Scriitorilor, unde lua masa de prînz multă vreme după eliberarea din închisoare: avea un aer spăşit, cu o urmă de umilinţă în însuşi felul de a se strecura printre oameni. Ceva frapant: acest furibund duşman al evreilor avea o tipică figură semitică, pusă în evidenţă printr-un nas proeminent acvilin.

De la orizontul acestor considerente, se impune o remarcă. Vintilă Horia pare a-şi fi vîndut sufletul diavolului pe temeiul unei strategii oportuniste, calculate a-l recomanda bunăvoinţei factorilor de decizie în selectarea cadrelor fidele. Îşi dorea, posibil, prin prestaţia la Sfarmă-piatră, să aibă asigurată ascensiunea printre gazetarii absorbiţi în diplomaţie, ceea ce i-a şi reuşit. În decembrie 1941, expedia redacţiei de curînd părăsite corespondenţe din Viena, debutant în exerciţiul însărcinatului cu presa pe lîngă ambasada României. Deloc imposibil a-l bănui că rîvnea să devină un soi de oficiant pe urmele lui Blaga, aflat în misiuni succesive la Varşovia, la Viena, la Berna şi la Lisabona. Trebuie remarcată metamorfoza evidentă din lunile precedente, cînd articolele sale căpătaseră o anume seninătate, expresie a speranţei de a-şi consolida şi lărgi notorietatea. Un excelent profil semna la moartea pictorului Ştefan Dimitrescu.

Un articol din iunie 1941

Foarte judicioase sînt îndemnurile către tineret, complet deosebite de criteriile oficialităţilor naţionaliste, gata să scoată mulţimi de juni la manifestări besmetice în stradă: „…trăiesc încă vii în noi tragediile din ultimii ani, jalnica deşănţare care a cuprins tineretul clasei de sus şi revoltele necontrolate şi sterile ale claselor de jos, care au împrumtat o ciudată concepţie despre modul cum trebuie condus un stat. Greşala tineretului e una singură şi toate eforturile trebuiesc consacrate ei. Mă gîndesc la graba cu care adolescentul şi omul tînăr vor să-şi impună părerile şi voinţa în sfera de conducere a destinelor acestui nefericit popor. La 18 ani viaţa aparţine nu arenei politice şi nici culiselor însîngerate ale istoriei care se face […]. Atelierul şi biblioteca alcătuiesc împreună o somptuoasă «agora» care, singură, poate oferi braţelor neînvăţate arma victoriei sigure în viaţă. Căci anii aceştia care se scurg cu atîta iremediabilă iuţeală, care aduc, odată cu ei, părul alb, ochii împăienjeniţi şi dezgustul de viaţă, trebuiesc folosiţi pentru a clădi şi nu pentru a distruge. Or, o viaţă nu se clădeşte din egoism şi din ură, din griji pe care umerii prea cruzi nu pot să le suporte, din pierdere de vreme. O viaţă de om se încheagă întocmai ca o viaţă de stat, cu trudă multă, cu îndelungi clipe de meditaţie, cu fertile zbuciumări sufleteşti în faţa marilor întrebări ale destinului, cu multe, nenumărate cărţi citite şi chiar scrise, cu picături de înţelepciune care nu vin din aer, de-a gata, ci din propriul nostru efort de a şti şi de a cunoaşte.

Studentul care stă în bibliotecă nu e un laş, ci un înţelept care, servindu-se pe sine, serveşte însăşi soarta de mai tîrziu a Ţării sale. Laş e acela care acceptă bastonul facil al străzii şi cununa de carton vopsit a ideilor politice, căci renunţă la o meserie sănătoasă şi fertilă pentru a accepta o glorie pieritoare şi inutilă. Cel ce se apleacă atent asupra cărţilor şi asupra vieţii, cel ce va fi în stare să-şi clădească mai tîrziu un cămin şi o carieră va putea să ceară şi privilegiul de a lua parte la conducerea statului şi de a-şi impune propriile idei. Cel ce, dimpotrivă, vrea să impună idei pe care el însuşi nu le înţelege, metode pe care i le servesc de-a gata oameni tot atît de nepregătiţi şi neserioşi, trebuie să înţeleagă că e predestinat unei veşnice periferii sociale şi politice din care nici o ambiţie nu-l va putea scoate şi salva“ (Sfarmă-piatră, 6 iunie 1941).

Cel care ajunsese să gîndească astfel arăta voinţă de lepădare de erori anterioare, răspîndea certitudinea că înainta către un drum al izbăvirii rodnice, formulînd aproape un testament ale cărui slove reverberează peste ani, capabile să încununeze o binemeritată retragere în posteritate.

Mult, mult mai tîrziu luam act de prestaţia academic-universitară a lui Vintilă Horia. Vorbea la Radio Europa Liberă pe teme specifice culturii şi civilizaţiei iberice. Ideile lui sunau limpezi, expuse cu scrupulozitate, fără emfază, lucrare a unei minţi şi a unei simţiri perfect armonizate, sublimate într-o conştiinţă de eminent intelectual.

P.S.: Duminică seară, 28 februarie, a urmat o a doua sesiune de puncte de vedere în jurul „cazului“ Vintilă Horia. Ambianţa promitea să fie scutită de derapajele furtunoase anterioare. E de notat strădania moderatorulului pentru a menţine onorabilitatea duelului de idei. Totuşi, reziduuri de confruntare inchizitorială pluteau în aer sub forma retoricii exclusiviste, dispuse a reactiva interogaţii grevate de oribile implicaţii discriminatorii: „Cine decide în ţară la noi cui se cuvin onoruri?“ şi – mai grav, sentenţios – „Cui îi aparţin banii investiţi pentru a asigura activitatea instituţiei?“ – în fond, o instituţie concepută să propulseze competent evidenţierea adevărului istoric, ducînd mai departe un efort prestigios susţinut de Elie Wiesel.