Mama lui Emőke s-a sacrificat muncind pentru fiica ei; Marius a muncit în SUA și a pierdut toți banii la Caritas („o schemă piramidală de joc foarte populară“), Daniel a ajuns în România cu un pașaport expirat (dar România e o țară foarte primitoare), din dragoste pentru „actrița româncă Fatma Mahomed“; pentru Valentin, cea mai bună ofertă la terminarea școlii de teatru din Germania a fost cea de la teatrul din Sibiu. Pura cufundare în traseul personal al unor actori care joacă pe aceeași scenă, dar provin din contexte socioculturale (a se citi: țări) diferite se dovedește o hîrtie de turnesol pentru tot ceea ce înseamnă dubla măsură a „mobilității europene a forței de muncă“.
Formal, cel mai recent spectacol al Gianinei Cărbunariu – Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen? de la Teatrul Național „Radu Stanca“ Sibiu – are multe lucruri în comun cu imediat anteriorul (și recent nominalizatul la categoria Cel mai bun spectacol a Premiilor UNITER, fără a avea, în mod paradoxal, nici o altă nominalizare) Artists’ Talk: e vorbit în mai multe limbi (română, germană, maghiară, accidental – engleză), căci abordează teme internaționale, folosește supratitlurile ca elemente video de scenografie și un „pretext“ scenografic „împrumutat“ din glamour-ul artistic (covorul roșu și înșiruirea de stîlpișori – probabil au un nume specific – destinat separării publicului de artiști și dirijării circulației, pe covorul roșu ca și în aeroporturi; scenografia și videourile îi aparțin lui Mihai Păcurar, un minimalist foarte sugestiv). Iar structural vorbind, în siajul practicii spectaculare din ultimii ani a regizoarei-dramaturg, e construit fragmentar, din momente independente, tematic înrudite, ce se concentrează în jurul unei scene (finale) mult mai complexe și elaborate, care servește drept punct culminant și spațiu de sinteză/elaborare a tuturor subtemelor lansate anterior. Însă interesant în spectacolul de la Sibiu este faptul că Gianina Cărbunariu nu explorează exclusiv punctul de vedere al muncitorilor/al emigranților sau substituirea acestuia prin perspectiva de comentator social a artistului-autor (varianta cea mai comună pentru cele mai multe producții cu teme/subiecte similare), deși acestea rămîn dominante: discret, experimental, aproape, ea oferă și o încercare de privire înspre discursul „celuilalt“ (abordarea exclusiv din unghiul exploatatului/oprimatului/abuzatului sau, și mai des, din cea a artistului ca purtător de cuvînt al celor fără voce produce tipuri de reprezentare specifice și, într-un fel, strîns orientate).
Tema, în Vorbiți tăcere?, este condiția muncitorilor români/est-europeni în Occident (în Germania, mai exact) și faimoasa integrare a emigranților (economici) în țările de destinație. Bazat pe documentare directă sau mediată, spectacolul aduce pe scenă, după introducerea poveștilor reale de viață ale actorilor, „manualul de bune maniere“ al îngrijitoarelor la domiciliu (Emőke Boldizsár și Ofelia Popii sînt aici cele două proprietare ale unei agenții de muncă temporară), tratamentul lucrătorilor din abatoare, accidentele de muncă și „dresarea“ muncitorilor în perspectiva controalelor Zoll (Administrația Germană a Vămilor), pașii întru mult clamata integrare în Germania a unui muncitor din Republica Moldova (care, în condițiile practice ale socializării unui semicalificat nevorbitor de germană lucrînd printre alți semicalificați nevorbitori, îl duce spre asimilarea… limbii ruse) și exploatarea directă a muncii.
Spectacolul opune inconfortabil propriul caracter poliglot condiției „mute“ a emigranților economici – titlul (o replică din spectacol) trimite la pactul de tăcere reprezentînd condiția inevitabilă a emigrantului economic din Est: în același timp, imposibilitatea practică de a comunica și acea omerta pe care se bazează exploatarea muncitorului necalificat în Vest. Limba socială, comunitară, și limba legalității.
Multilingvismul din Vorbiți tăcere? este el însuși înșelător – exceptînd-o pe Emőke Boldizsár, nici unul dintre actori nu vorbește toate limbile „naționale“ în care se comunică în spectacol, iar pe Emőke, faptul că e singura care știe maghiară (și face un tur de forță jucînd în trei limbi) o izolează, nu o ajută. Actorii sînt puși pe rînd în situația de a nu putea comunica lingvistic – de pildă, Valentin Späth, care nu vorbește românește, joacă rolul moldoveanului Constantin într-o scenă în care e ghidat de ceilalți actori în română, ceea ce-l face să dea o profundă impresie de automatism și „pierdere în spațiu“ (în germană primeşte exclusiv indicaţii despre comportamentul legal responsabil – „Plăteşte-ţi taxele!“). Și Späth (cu aerul lui concomitent nonșalant și nesigur), și ceilalți actori alternează, de-a lungul spectacolului, poziția exploatatului și pe cea a exploatatorului, ceea ce, în ultimă instanță, dincolo de aspectul performativ, axat pe reprezentare socială/situații de viață, nu pe caractere, al producției, sugerează cît de relative, aleatorii sînt pozițiile sociale (cu statura lui solidă și aerul comic-zăpăcit, foarte expresiv și „jucînd“ și cînd tace, Daniel Bucher schimbă cel mai rar „tabăra“). Stîlpii-barieră au funcții similare – în timp ce covorul roșu e un fel de metaforă a visului de reușită în străinătate, obligînd la un fel de show-off pe catwalk în perfect contrast, adeseori, cu costumele (treninguri), stîlpii controlează și limitează accesul, integrarea propriu-zisă.
Scena finală – care, într-o primă fază, îi plasează în rolul de naratori pe doi nonșalanți petrecăreți nocturni (jucați de Ofelia Popii și Valentin Späth) prin cluburile Capitalei germane – pornește de la cazul mallului din centrul Berlinului (supranumit, între timp, „the Mall of Shame/Mallul rușinii“), unde mai mulți muncitori români au organizat un protest din cauză că nu fuseseră plătiți. Confruntarea dintre liderul muncitorilor și angajatorul german (de fapt, nu foarte) e mediată în primul rînd prin traducere de „agentul“ român („omul“ angajatorului) aflat pe o scară sociolingvistică superioară – naratorii inițiali fiind și ei, ulterior, integrați scenei, în procesul de alternare succesivă despre care vorbeam mai sus. Rămînînd, totuși, un abuz, lăsarea fără bani a muncitorilor – inclusiv cu strategiile deja expuse de intimidare – e contrabalansată brusc de revelația faptului că angajatorul este el însuși un intermediar lăsat neplătit: un fel de mise en abîme al sistemului neocapitalist de contractare, un castel din cărți de joc al exploatării suprastratificate.
Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen? e, pînă la urmă, el însuși un spectacol cu niveluri multiple, mult dincolo de discursul simplist al exploatării forței de muncă estice de către occidentali ajutați de alți estici cu poziție mai avansată în lanțul trofic. E despre un sistem ajuns circular și autodevorant. Iar dacă Ofelia Popii și Marius Turdeanu – oricum, unii dintre „stîlpii“ teatrului din Sibiu – au mai lucrat cu Gianina Cărbunariu și la anterioarele ei montări sibiene, Emőke Boldizsár, Daniel Bucher și Valentin Späth s-au dovedit „achiziții“ esențiale într-o producție ce depinde mult de calitățile lor performative și de adaptarea la stilul alert, situațional, uneori brechtian, al regizoarei-dramaturg.