Zece ore

În urmă cu trei săptămîni, am învăţat de la  fiul meu de opt ani, la poalele unui munte, o lec­ție pe care nu o știam. Am fost împreună în locuri în care am văzut şi am trecut prin mici întîmplări arătate și trăite alături de el, al căror rost îl înțeleg acum, mai tîrziu. Le găsesc în mine întregi abia astăzi, privind la tot ceea ce s-a întîmplat printr-un fel de ochean de plastic, un caleidoscop cu pietricele colorate. Al celor zece ore, poate cele mai frumoase ale vieții mele.   S-a întîmplat în zilele acelea în care am fost alături de fiul meu, pe care nu îl mai văzusem de ceva vreme astfel: crescut, mare, blond. Tăcut. El trăieşte în Germania de la vîrsta de patru ani, departe de mine, și ne vedem rar. Așa a fost să fie. Timid, nu s-a lăsat sărutat nici de bunici; iar mie mi-a permis să îl sărut doar pe obraz, la o oarecare depărtare de oraş, pe un drum de munte. Acolo, el a descoperit un muşuroi de furnici, pe malul unui pîrîu cu mici cascade, despre care, după ce au fost privite îndelung de amîndoi, culcați pe burtă, am putut conveni […]