Mania plagiatului la politicienii români e un viciu al copilăriei civilizaţiei (la care ne-am cam întors), ce ne duce înapoi pe la 1848, cînd corifeii paşoptismului (Heliade sau Kogălniceanu, între alţii) încă se mai luptau cu traducțiile, care erau, pînă la urmă, tot o formă de plagiat, ceva mai subtil şi mai complicat. Diferenţa e că scriitorii paşoptişti „luau bunul lor de acolo unde îl …