Într-un interviu luat lui Andrei Şerban în 1990, în cabinetul lui de proaspăt director al Naţionalului bucureştean, acesta îmi mărturisea că, spre deosebire de România, unde unele montări erau ţinute pe scenă decenii întregi, pentru spectatorii nord-americani de teatru şansa de a vedea o reprezentaţie cu un anume Shakespeare, Ibsen sau O’Neill ţine doar două, trei luni. Şi asta indiferent de succesul de public şi …
