Teatrul din România a intrat în anii ’90 „ai secolului trecut“ cu o alergie declarată la actualitate și politic – actualitatea fusese decenii la rînd exercițiu impus pentru orice instituție de spectacol, iar politicul fusese de mult evacuat în spatele limbajului esopic, al hermeneuticii complexe și al încrederii în marile narațiuni universal valabile. Au fost, în mare parte, ani ai recuperărilor – a regizorilor români …
