Colegiul Noua Europa

Intr-o parabola luminoasa a lui Ernst Jünger, un grup de eremiti se dedau cu tencitate, dar si cu delectare unor grave indeletniciri ale spiritului, intr-un spatiu insular si in proximitatea unor tenebre tentaculare. Cu citiva ani in urma, cind am pasit ca bursier pragul NEC, m-am simtit oarecum in pielea unui personaj al lui Jünger. Fiindca la zece ani dupa caderea comunismului, o institutie ca Noua Europa continua sa fie o oaza sau un refugiu de normalitate reconfortanta, in viata noastra intelectuala, in sens larg. Intr-o cultura bintuita ciclic de obsesia formelor fara fond si de terapia simularii care produce stimularea, NEC-ul (cum il alinta apropiatii) este o realitate cu susul in jos, debutind mai curind ca un fond fara forma sau ca o substanta care si-a consolidat tiparele institutionale din mers. Rectorul ei si-a asumat frontal riscurile unei initiative alternative, in raport cu invatamintul universitar autohton, tintuit in carapacea unor mentalitati de neclintit, dar si cu inertia cercetarii academice de virf. Le cunosc pe amindoua dinlauntru si ma pronunt in cunostinta de cauza. In doar citeva vorbe, ce le desparte, la urma urmei, de NEC? Selectia meritocratica, avind drept criteriu exclusiv competenta international-omologata. Lucrul efectiv in echipa – intr-o […]