Orbitorul la „judecata de apoi“

Publicind si Aripa dreapta, Mircea Cartarescu incheie, in 2007, dupa mai bine de zece ani, trilogia Orbitorului, lucru care marcheaza, probabil, evenimentul cel mai important al anului. Se rotunjeste astfel un roman monumental – exact asa arata proiectul de anvergura, desi s-ar spune ca postmodernii se feresc de „monumente“, de orice fel –, de o anvergura (viziune, forta, structura) care, pe de o parte, „obliga“ la admiratie, iar pe de alta, face loc, inevitabil, controverselor, divergentelor de opinie. Culmea e ca aria de desfasurare a reactiilor a atins, la aparitia acestui al treilea volum, ambele extreme, lauda nemasurata si negatia vehementa, desi s-ar putea spune ca cea dintii este preponderenta. Mircea Cartarescu este un mare scriitor, cu ambitii totalizante inca din prima tinerete (contrar relativismelor si prozei scurte programatice a grupului optzecist bucurestean din care a facut parte), care scrie mai intii o epopee/istorie versificata a poeziei romanesti (singura terminata, dupa Tiganiada lui Budai-Deleanu!), incheind in literatura un ciclu poetic, si care, acum, face acelasi lucru la capitolul proza, brodind si ultima aripa, aripa dreapta, a marelui fluture fictional, metafizic si textual al Orbitorului. Al treilea volum este, in pofida asteptarilor/temerilor, o carte masiva (cea mai groasa dintre cele trei), […]