Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Puncte în minus pentru o literatură iluzionată
- 17-09-2008
- Nr. 441
-
Paul CERNAT
- ÎN DEZBATERE
- 5 Comentarii
Istoria oricărei literaturi naţionale este şi istoria marilor naraţiuni ideologice de legitimare care i-au dat, în timp, identitatea şi mizele. Privită de sus cu luciditatea unui ochi critic, istoria literaturii noastre oferă, în era zisă postnaţională, un spectacol deconcertant al mitizărilor consolatoare sau compensatoare ce i-au însoţit etapele mai convulsionate sau mai liniştite; majoritatea segmentelor sale (de la epoca medievală la preromantism şi romantism, trecînd prin diferitele faze ale perioadei postbelice) au primit bonificaţii din partea unei critici aflate în căutarea propriei legitimităţi interne, şi fiecare direcţie literară majoră a ilustrat o agendă ideo-politică, fie ea progresistă sau criticistă, tradiţionalist-specifistă sau sincronist-liberală, paseistă sau emancipatoare. În plus, momentele de criză identitară, generatoare de traume şi mituri ale primejdiei, nu au lipsit niciodată: prima modernizare din secolul al XIX-lea cu contrareacţiile ei autohtoniste şi umplerea cu fantasme a „golurilor istorice“, războaiele mondiale cu seismele lor, avansul totalitarismelor de dreapta, pseudomodernizarea comunistă cu metamorfozele ei diversioniste. De o parte avem constrîngeri dogmatice cu caracter autarhic, himere paseiste şi o nevoie nevrotică de stabilitate marcată prin inventarea de „clasicităţi“ prestigioase; de cealaltă – frenezia disperată a arderii etapelor, a recuperărilor şi sincronizărilor haotice, improvizate, într-o cultură periferică aflată mereu sub semnul provizoratului, al […]
Multumesc pentru semnalarea erorii… Imi cer scuze, am gresit cu referinta. In inceputul de la ‘Princepele’, cand construieste acel Bucuresti peste care vine roiul de fluturi, atmosfera aceea mi se pare intrucatva indatorata atmosferei din unele proze ale lui Garcia Marquez, o atmosfera care se pot vedea explorata si in prozele din La Hojarasca. M-au interesat diverse abordari ale Bucurestiului in literatura, si de aceea m-am uitat atent (in urma cu multa vreme, admit ca nu am recitit recent) la felul cum a scris. Constructia, insa, e reusita in ‘Princepele’, si cred ca am spus ca am tot respectul pentru prima suta de pagini din roman.
Ceea ce mi-as dori e sa vad criticii generatiei noastre discutand aceste lucrari. Cred ca nu e usor sa analizezi opera unui autor care a fost un om dificil, cu niste optiuni politice care nu mai au valori comune cu cele ale timpului nostru, dar care a lasat niste pagini interesante. Si problema asta nu e doar cu proza lui Eugen Barbu, ci si a lui Petru Dumitriu, Zaharia Stancu sau Marin Preda. Nu cred ca putem citi totul intr-o cheie excesiv politica, si as vrea sa vad o reevaluare actuala a acestei proze, facuta intr-un mod sistematic. Cred ca ar fi utile asemenea viitoare contributii.
de ce Princepele este „mult indatorat” Toamnei patriarhului? Princepele a aparut in 1969 (Editura Tineretului), iar Toamna patriarhului dupa 6 ani (El otono del patriarca, Editorial Sudamericana, 1975).
ma bucur ca va plac romanele lui barbu. la cum e privit nea jenica in ultimii anii, mi-e si jena sa recunosc in public ca-i iubesc cartile (macar astea 3). mi-ati adus o bucurie zilele astea, multumesc mult.
Daca ‘Saptamana nebunilor’ si ‘Groapa’ cred ca rezista si pot fi citite cu interes si acum, cu ‘Princepele’ mi se pare a fi o problema. (Stiu, cartea asta e preferata de unii dintre prietenii mei literari, unora chiar le-a placut si le place.) Nu ne uitam la ‘Caiete’, unde cred ca Eugen Barbu a incercat sa supraliciteze si sa se prezinte drept ceea ce nu era (adica un om cult; or, cultura nu e simpla acumulare haotica de date). Ei bine, chiar daca ‘Princepele’ pare sa tina in absenta componentei de pamflet, eu cred ca dupa pagina 100 incepe sa plictiseasca, pentru ca motivatia literara a multor pagini a fost initial pamfletara. Structura epica a cartii era de 100 de pagini, si Eugen Barbu a umflat-o cu pamflet. Citim si nu mai stim la cine se refera, desi cu siguranta Eugen Barbu se va fi amuzat colosal scriindu-le. Cred ca intentia autorului nu a fost aceea de a pune in evidenta invarianti culturali ai lumii romanesti, comportamentul slugarnic al unor condeieri ca un invariant pste veacuri, ci pur „ieroglifica”. Detalii abundente sufoca proza acolo unde nu era cazul, si o cantoneaza intr-un cod care depinde de modelele originale. Apropierea de ‘Istoria ieroglifica’ e mai degraba balast decat motiv de izbanda. In principal din acest motiv eu nu cred ca ‘Princepele’ sta pe acelasi plan cu ‘Saptamana nebunilor’ si ‘Groapa’.
Raman in continuare uimit ca un acelasi autor a putut sa scrie carti asa interesante ca ‘Saptamana nebunilor’, dar si texte facile, ca ‘Unsprezece’, cu un antrenor de fotbal comunist, care sfinteste locul si accede la sufletele fundasilor, pentru a face oameni din ei. Ceva de genul asta. Texte scrise de aceeasi mana…
draga bogdan,
or fi influente din marquez, nu zic, sint si din multi altii, nu e nevoie sa luam de bune „caietele princepelui, dar nu putem vorbi, cum s-a vorbit, de plagiat in „princepele”. nu ecazul, oricit de ticalos a fost barbu si oricit ar fi plagiat ulterior in incognito.
pamflet – da, nu degeaba a sarit cindva bietul fanus neagu, recunoscindu-se in neftiotache buhus. dar, dupa patruzeci de ani, andrisantii reali nu mai conteaza decit pentru scotocitori. in fond, schimbind ce e de schimbat, de la istoria ieroglifica la cimitirul buna-vestire si mai departe (pina la romanele contemporane, nu dau exemple) e plin de pamflete deghizate. important e ca pamfletul sa tina dpdv literar dincolo de contextul istoric, iar in „princepele” tzine. asta-i tot
In legatura cu penultimul paragraf: E foarte bine ca se discuta despre asa-zisa misiune pe care, in sistemul de propaganda de dinainte de 1989, literatura o avea „in procesul de formare, consolidare si aparare a statului national.” Cu cat mai repede scapam de umbra acestei iluzorii misii, cu atat mai profund putem revizita si elabora cu temele „traditionale”. Trebuie sa reflectam asupra acelor teme? (Aici ar merge o discutie.)
In legatura cu paragraful 6: fireste ca ‘Saptamana nebunilor’ e un roman excelent construit, cu o atmosfera bine realizata si cu personaje credibile. Am vazut afirmat si contrariul, si cred ca asta e o consecinta a pacatelor pe care autorul romanului le-a lasat in urma lui. Dar nu stiu daca sunt pacate literare, si nu despre aceasta carte. Cat despre ‘Principele’, cum ramane pana la urma? Exista probleme de paternitate cu acest roman? Primele o suta de pagini sunt interesante, desi mult indatorate ‘Toamnei patriarhului’ (si prin stil, si prin felul cum e conceput personajul), dar dupa aceea, parca se indreapta prea mult spre taramul polemic. Are multe pagini unde romanul devine pamflet, scene care se abat de la directia principala pentru a taxa diversi contemporani din anii ’60 sau ’70, care azi nu mai intereseaza… Asa ca de ce ‘Pricipele’ si ‘Saptamana nebunilor’ sunt discutate laolalta?