Cine nu are acasă un Eminescu să-l cumpere (şi să-l citească)!

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu una, cînd citesc din Eminescu, nu am nicidecum senzaţia că excavez un mormînt sau că mă înăbuşă praful gros depus pe o statuie. Cînd citesc din Eminescu am pur şi simplu impresia reconfortantă că dialoghez cu un spirit viu; iar dialogul acesta nu presupune, ţin s-o subliniez cît se poate de apăsat, o admiraţie necondiţionată, extatică. Nu mă prefac că nu observ micile sau marile stîngăcii, nu mă autosugestionez că îmi place chiar orice text ce poartă semnătura lui Eminescu – fie poem, fie text prozastic, fie încercare dramatică sau însemnare jurnalistică –, nu am la fiecare rînd revelaţia capodoperei, dar nici nu mă împiedic de orice cacofonie sau de orice frază mai puţin reuşită, surîzînd „superior“ de la „înălţimea“ postmodernului dedulcit doar cu fineţuri experimentale. Din Eminescu citesc de plăcere, cînd am timp, nu din obligaţie profesională, încercînd să pun în paranteză teancurile de volume de exegeză (unele de referinţă, altele mediocre), pe care le-am citit sau răsfoit din adolescenţă pînă acum…   Cînd, după ani de căutări prin anticariatele bucureştene, am găsit, în sfîrşit, ediţia completă a operei lui Eminescu – ediţia Perpessicius, Creţia, Vatamaniuc, în 17 volume –, m-am bucurat […]