Partea poetului. Prin text, dincolo de text

Într-o cultură tînără, dar ambiţioasă, grăbită din start să recupereze timpul pierdut, cu riscul inevitabil al mimetismului şi al improvizaţiei, personalitatea lui Eminescu a putut lăsa impresia unui fenomen inexplicabil, menit să compenseze, la modul eroic, destinul nostru meschin, de popor mic, fără altă vocaţie în afara supravieţuirii cu orice preţ. Cauze dintre cele mai felurite au contribuit la cristalizarea mitului despre soarta tragică a poetului genial, imagine revizuită apoi periodic, cu exagerări pasionale de o parte şi de alta, de la encomiasmul deşănţat al idolatrilor fără minte şi fără ruşine, la iconoclastia stupidă a semidocţilor cu pretenţii justiţiare şi a necredincioşilor sclifosiţi, răzleţiţi de turmă, pe motiv că tămîia nu e de bună calitate. Trebuie spus însă că, la noi, fluierători în biserică au fost prea puţini. În consecinţă, nestingherită de nimeni şi de nimic, celebrarea cultului eminescian, intens politizată, şi-a găsit expresia cea mai caracteristică într-un grotesc spectacol de sminteală naţionalistă, la care gustul foştilor activişti cu lacrimă uşoară a ţinut să adauge din belşug garnitura obligatorie de folclor recondiţionat şi de greţoasă romanţă proletară, cu aromă de fabrici şi uzine. Din păcate, figurile de prim-plan ale intelighenţiei noastre, cînd n-au avut curajul să tempereze asemenea triviale manifestări, […]