Literatura tînără în instanţă (critică)
- 09-10-2008
- Nr. 444
-
Adina DINIŢOIU
- POLEMICI
- 9 Comentarii
Richard Millet, 55 de ani, autor a vreo 30 de romane şi membru în comitetul de lectură de la Gallimard, a publicat în 2007 o scurtă carte polemică, Désenchantement de la littérature. În 60 de pagini vehemente, „denunţă servilul limbaj democratic al mass-mediei, declinul sintaxei, pierderea prestigiului scriitorului, devalorizarea ierarhiei de valori, tîrgul comercial, invazia romanului de tip american“ – scrie Le Point din 30 august 2007. Acelaşi scriitor acceptase „duelul“ cu Frederic Beigbeder din L’Express (23 mai 2005), în care se aşezau faţă în faţă două atitudini radicale: elitismul care acuză deriva democratică, lipsa de ierarhii literare, limba în pericol vs hedonismul spectacular, deconstrucţia asumată a sintaxei, a stilului, futilitatea ca „valoare esenţială“. sînt doar două exemple recente dintr-un spaţiu cultural cu o lungă tradiţie a discursului apocaliptic. S-a întîmplat în spaţiul românesc – de data aceasta fără să ne-o propunem – să fim sincroni şi noi cu astfel de recente ecouri ale unei dezbateri în nuanţe sumbre, cu privire la starea literaturii: criticul Paul Cernat a stîrnit o vie controversă în spaţiul literar, cu articolul în două părţi publicat în Observator cultural („Puncte din oficiu pentru literatura română tînără“ I, II, la care se adaugă „Din nou […]
Intr-o lume literara in care publicarea direct pe piedestal e finalitatea, fara critica si fara polemici, ideea ca o publicatie literara deschide acest forum nu poate decat sa ne seduca. Am postat eu prea mult aici? Dar spatiul acesta in care postez nu apartine nimanui, si inainte sa scriu eu ceva – nu exista. Asta e diferit de spatiul editorial imprimat. Si nu rezist sa nu intreb: daca interventiile mele de pe forumul acesta deranjeaza, atunci cum sunt privite prezentele excesive ale unora in diverse alte canale mass media? Pentru ei si pentru contractele lor – excesul prezentei e ok? Fireste, cand voi considera ca ceva trebuie spus pe hartie, o voi face, poate chiar in ‘Observatorul cultural’. Dar un lucru sa fie clar: nu ma mai leaga nimic, absolut NIMIC de lumea literara romaneasca, nu mai astept si nu mai vreau nimic de la ea, nici un calcul si nici o relatie. Autorul pe care azi il laud, maine poate incasa o critica acida. Recunosc ca acum cativa ani eram plin de speranta si asteptam de la spatiul literar supremul dar al vietii: logica. Irosindu-se aceste sperante, nu mai ramane decat solutia aceasta: referee reports within dialogue boxes. Hai ca nu doare la fel de mult ca dentitia, nu-i asa?
in primul rand, ma uimeste vehementa dvs, domnilor, vizavi de articolul d-rei Dinitoiu care, dincolo de acceptarea sau respingerea judecatilor de valoare enuntate de dumneaei, are meritul de a fi confirmat caracterul democratic al revistei Observator cultural. Ce ar fi trebuit sa se intample? sa fie cenzurat articolul ei doar pentru ca in el isi exprima, cu eleganta si destul de defetist, oricum, o parere contrara celei a lui Paul Cernat? Bravo Observatorului ca nu a facut acest lucru! aceasta e o dovada a faptului ca sloganul revistei se si verifica! cat despre desele interventii ale dlui Suceava, nu credeti ca ar fi mai simplu si mai elegant sa va mutati in paginile revistei pe care se pare ca o indragiti atat? altminteri, interventiile dvs. par sa aiba un alt scop decat cel pur polemic. ambele articole sunt binevenite, ele exprima doua atitudini ilustrative pentru cele doua curente de gandire care caracterizeaza acest moment din istoria culturii. inca o data, bravo Observator cultural pentru asumarea unei atitudini corecte fata de colaboratori, angajati si mai ales cititori.
Am citit abia azi articolul de la:
http://www.romlit.ro/www/texte08s/rl37/1-3-1.html
In articol, atunci cand vine vorba despre perceptiile lui Paul Cernat, se scrie: „Sa admitem ca, in trei ani, criticul s-a razgandit?” Ma tem ca autorul articolului citat s-a grabit cu ironiile, pentru ca problema reconsiderarii receptarii e mai serioasa de atat si nu ar trebui expediata cu o serie de ironii. Iata despre ce e vorba: in perioada 2004-2005 si situatia politica era alta. Nu era clar deloc daca Romania va deveni membra a UE si nu era clar deloc daca zona gri de la marginea civilizatiei nu ne va inghiti, cu literatura si imaginarul nostru cu tot. Unii ar putea zice ca nu conteaza, dar eu cred ca e foarte important, schimbarea din 2007 s-a simtit peste tot si se va simti (din fericire) si in literatura care se scrie acum. Or, in toamna lui 2008, cand se semneaza contracte editoriale internationale intr-un numar mult mai mare ca in 2004, cred ca situatia literaturii romane, in ceea ce priveste receptarea, este mult mai buna, si mi se pare firesc ca cineva inteligent sa simta asta si sa observe ca s-a schimbat si nivelul de asteptare. O carte citita cu ingaduinta in zona gri a istoriei (D. Cristea-Enache se refera la o prefata scrisa de Paul Cernat la cartea lui Florin Lazarescu), publicata in perioada cand apareau putine productii autohtone, poate sa nu mai fie vazuta la fel intr-o vreme cand exista cateva colectii viabile de literatura romana contemporana si cand mai multi autori au fost vazuti la lucru de critica. Perceptiile criticii se schimba, si pentru ca e vorba de o cu totul alta perioada istorica. Fireste, de preferat normalitatea de acum, dar normalitatea aceasta vine cu exigente sporite (pe care Adina Dinitoiu incearca sa le relativizeze, si de aceea am scris int-o postare anterioara ca nu imi place articolul ei). Paul Cernat a inteles asta, a scris despre asta, iar Daniel Cristea-Enache l-a ironizat, crezand ca e vorba de toane. Ba nu, era esentialul. Cat despre receptarea lui Dan Sociu in articolul lui Paul Cernat de la finele lui iulie 2008, nu mi se pare ca e atat de pozitiva pe cat o prezinta D. Cristea-Enache in ‘Romania literara’. Partea aceea a argumentatiei nu convinge. Paul Cernat si-a comunicat rezervele intr-o prima ocazie, iar aprecierea comparativa ulterioara e foarte clara.
Daniel Cristea-Enache mai vorbeste si despre „ochii unui public ce mizează pe valorile tari”. Valorile tari nu mai pot fi gandite azi la nivel national, intr-un cerc local, eventual printre cititorii unei reviste locale. Valorile tari sunt deasupra acestui nivel. Dar asta este o cu totul alta discutie, de continut strict academic, pe care nu as dori sa o extind aici.
Imi amintesc ca Mario Vargas Llosa a spus la un moment dat ca el considera ‘Razboiul sfarsitului lumii’ cea mai implinita lucrare a sa. Nu as dori sa insist asupra acestei nuante, si as lasa ierarhizarea pe seama specialistilor, dar singurul lucru care trebuie spus aici e ca daca cineva ar dori sa foloseasca aceasta referinta ca reper contemporan pentru o capodopera – ar putea foarte bine sa o faca. Argumentul folosit in articolul lui Paul Cernat e valid.
Si apoi (referinta acum e la punctul 1. al interventiei dlui Cristian L. de pe 10 Octombrie 2008, 16:03) putem citi (doar un exemplu) in prezentarea editoriala de la Barnes and Noble, de la:
http://search.barnesandnoble.com/La-guerra-del-fin-del-mundo/Mario-Vargas-Llosa/e/9788466320146
urmatorul lucru: „This historical novel, based on actual occurrences with plenty of fabulistic legends throughout […]” Este categoric un roman istoric. Probabil dvs. va ganditi ca ar fi o lucrare de documentare istorica. Dar, cu tot efortul de reconstituire, e intai de toate un roman…
Cineva a mai spus aici ca nu se mai scriu capodopere. Dar ‘Middlesex’ a lui J. Eugenides ar merge amintit aici? Se mai scriu, fireste, doar ca lui Eugenides i-a luat sapte ani, daca am inteles bine…
1. „Războiul sfârşitului lumii” nu e un roman istoric. Dacă vreţi unul, „dintre cele mai bune romane istorice scrise vreodată” puteţi să rămâneţi fără probleme la „Război şi pace”. Celălalt „război” e cu totul altceva…
2. Articolul – să-i spunem aşa, tradiţional – e croit după modelul prozei tinerilor şi mai puţin tinerilor scriitori. Precum unele medicamente, nici rău nu-ţi fac, dar nici bine.
3. Problema rămâne aceeaşi: punctele din oficiu pentru literatura tănără se răzbună.
4. Dar chestia asta cu punctele din oficiu nu e de ieri de azi. E o meteahnă veche…
5. În rest, mergem mai departe….
Faptul ca Observatorul publica o reactie la articolele lui Paul Cernat nu face decit sa-i confirme statutul de tribuna culturala. Paul Cernat nu a scos barda la „literatura tinara”, a vrut, cred, sa provoace la o discutie cu cartile pe masa, nici Adina Dinitoiu nu declara razboi total textului lui Paul Cernat. Nu inteleg de ce ar trebui ca o revista culturala, dupa imaginea altor ziare, sa aiba un grup de editorialisti in fata carora toata redactia sa se incline… nimic nu e mai daunator dialogului decit argumentul autoritatii.
Daca gasiti ca autoarea nu a inteles demersul criticului si ca articolul sau e „slab”, demontati-l cu argumente si nu pe simplul motiv ca Paul Cernat nu poate fi contrazis.
„Cea mai vie publicatie culturala”, asa cum se pretinde revista dvs., isi compromite imaginea prin gazduirea acestui text. Daca veti consulta importante ziare si reviste ale lumii, veti vedea ca la fiecare publicatie respectabila exista o echipa de trei-patru colaboratori, de mare suprafata intelectuala, cu anvergura, nume cu autoritate. Acestia au un regim preferential, apar cu fotografie, de cele mai multe ori, sunt arondati la un important institut de analiza politica, economica, sociala, culturala si, evident, contributia lor saptamanala sau lunara este rasplatita financiar cu sume importante etc. Redactia ii crediteaza neconditionat. Editorii revistei au in vedere audienta si prestigiul ce s-ar putea acumula prin prezenta acelor semnaturi. Este exclusa orice polemica din interiorul redactiei cu acei jurnalisti de opinie.
Un asemenea om credeam ca este si Paul Cernat pentru redactia dvs., un critic literar care contribuie cu autoritatea sa la prestigiul revistei dvs. Acest articol al Adinei Dinitoiu arata ca nu stiti sa va respectati colaboratorii, nu stiti sa-i tratati pe masura profesionalismului lor, nici macar nu sunteti politicosi cu ei.
Sa ne intoarcem la exemplele din marile publicatii ale lumii. Nici un redactor simplu n-ar indrazni – pentru ca si-ar pierde postul a doua zi – sa starneasca polemici cu echipa de analisti ai publicatiei. Redactorul are ca misiune profesionala sa redacteze texte care sa fie acoperite cu informatii. Nici un redactor, la nici o publicatie serioasa, nu este angajat pentru a polemiza cu alti oameni din redactie. Controversele se rezolva in sedintele de sumar, dar nu ajung in pagina tiparita sau on-line a ziarului.
Gestul publicistic al Adinei Dinitoiu incalca toate principiile jurnalistice si decredibilizeaza revista.
Dintr-un asemenea articol se pot trage urmatoarele concluzii:
– Paul Cernat a cazut in dizgratie, nu mai este considerat un important si pretuit colaborator al revistei;
– Paul Cernat scrie articole atat de slabe si de prost documentate, incat pana si un redactor simplu al revistei este nevoit sa intervina.
Pina la interventia Adinei Dinitoiu parerea care se contura era ca Paul Cernat impreuna cu revista „Observator cultural” au lansat cea mai consistenta dezbatere din presa romaneasca din ultimii ani. O dezbatere foarte interesanta, extrem de actuala, care atingea toate punctele nevralgice ale criticii de intampinare. De cand revista dvs. a publicat acest articol al Adinei Dinitoiu, impresia este ca s-a piedut profunzimea dezbaterii si ati trecut la rafuieli de familie scoase in public. Articolele lui Paul Cernat au fost foarte bine scrise si valoroase prin problematica pe care o aducea in discutie. Adina Dinitoiu si intreaga redactie ar trebui sa fie constienta ca practicarea criticii de intimpinare intr-un mod caldicel si permisiv-concesiv va mentine literatura romana pe pozitii periferic-europene. Doar fermitatea in critica literara romaneasca si diagnosticul precis pot sa permita literaturii romane sa devina competitiva in Europa si in lume. Adina Dinitoiu nu cred ca doreste sa se scalde in aceeasi apa statuta a criticii literare. Atunci, firesc ar fi fost sa-si arate solidaritatea in spirit cu Paul Cernat. Textul publicat in aceasta saptamana dovedeste ca Adina Dinitoiu n-a inteles mare lucru din ciclul de articole semnate de Paul Cernat.
Ma voi referi aici al articolul lui B.-A. Stanescu din ‘Suplimentul de cultura’, nr. 198, pp.10-11. La un moment dat, autorul articolului spune asa: „in cazul unor scriitori, mi se pare miraculos chiar faptul ca
se incapataneaza sa insiste intr-o activitate
ce-i rasplateste numai prin umilinte.” Da, asa este, bravo. Lucrul acesta trebuia spus undeva, fie si numai pentru afirmatia aceasta imi pare bine ca am mai deschis o data ‘Suplimentul de cultura’ (de care ma tin deoparte, pentru ca spre deosebire de pantofii de firma, revistele de firma nu fac bine la sanatate).
Pe de alta parte, nu inteleg cum socoteste cu numere cardinale B.-A. Stanescu incat produce aprecierea conform careia ‘Conversatia la Catedrala’ ar fi „infinit mai buna” decat ‘Razboiul sfarsitului lumii’. Maestre, e vorba de unul dintre cele mai bune romane istorice, scrise vreodata!
Un punct in plus il marcheaza B.-A. Stanescu atunci cand scrie: „Consider ca adevarata problema, prin ricoseu, pe care o lanseaza eseurile lui Paul Cernat este critica de intampinare a
ultimilor ani”. Din pacate aceasta afirmatie (care are multe sanse de a fi adevarata) este lasata fara demonstratie, pentru ca singurele exemple produse sunt din propria opera. Sa fie oare lipsa de curaj? Sa fie oare calcul politic (fara de care in superbul Bucuresti esti ca si mancat)? Intrucat asa ceva e inacceptabil in sens logic, articolul primeste nota doi (din zece), cu toata prietenia si intelegerea mea. Nu-i nimic, data viitoare speram in urmatorii pasi pe calea cea dreapta: sa se demonstreze tot, cu exemple, date, citari, fapte. Iar daca se insereaza cuantificari, promit sa le verific, cu exceptia infinitilor, desigur, pe care ii las pe seama prestigiosului saptamanal ‘Suplimentul de cultura’.
Cu toata simpatia pentru ‘Observatorul cultural’, dar autoarea incercarii de mai sus ne face sa ne intrebam cat a priceput din articolele lui Paul Cernat. Influentata de o viziune desueta, orbita de o maree de referinte perisabile din cultura franceza, autoarea crede ca rolul criticii nu este cel enuntat de P. Cernat. Acest punct de vedere se poate rezuma astfel: o inalta exigenta in planul literaturii e semnul cuiva „deprimat si intratabil.” (vezi penultimul paragraf inainte de final).
Nu-mi place deloc acest fel de a privi lucrurile.